Rădăcini- Alpha

Urlet

   Arion povesteşte

   Cât de minunată e Karin...curajoasă, de încredere, spontană...greu de crezut pentru o  fată de vârsta ei. Nu a trecut prin lucruri ușoare, se pare că viața nu a fost de partea lor mereu. Nu au o haită, sunt singuri și foarte ușor de influențat...mereu în căutarea unei haite dar fără succes. Dacă vom ajunge cu bine în regatul părinților mei, cu siguranță nu vor mai fi singuri.
     Mergem cât de repede putem, Karin privește în toate părțile înainte de orice mișcare pe care o facem, are o răbdare ieșită din comun și cu siguranță s-ar descurca mai bine decât mine în sălbăticie, de una singură. Cu siguranță va trebui să rămână în haită noastră, am ce să învăț de la ea...chiar dacă tata încearcă mereu să îmi arate ce trebuie făcut, mi-ar plăcea mai mult cu ea lângă...probabil că este mai apropiată de vârsta mea.
    - Hai, nu mai visa, nu este timp. Mai avem puțin și ajungem la șosea!
    - Încerc,  dar nu am mai fost prin aceste locuri de când...ei bine...de când am fost trezit de acel bărbat mai neîngrijit care îmi lipea palmele de față.
    Îmi ating ușor obrajii, încă se mai simte puțin umflat din această cauză...va regreta amarnic în cazul în care îl voi mai vedea vreodată.
     Karin se oprește din mers și se oprește în fața mea. Îmi atinge obrajii cu mâinile reci, fapt ce îmi mai calmează din durere, chiar dacă nu era atât de puternică.
    - Niciun copil nu merită să fie tratat în acest fel. Hai, trebuie să te duc acasă în regulă.
    - Hei, parcă eu ar fi trebuit să fiu bărbatul aici.
    - Uneori bărbatul poate fi chiar femeia. Hai, avem timp să vorbim și după ce vom ajunge cu bine.
     Pentru prima dată am reușit să afișez un zâmbet, un zâmbet plin de speranță dar și încă ceva, un sentiment pe care nu l-am mai întâlnit până acum...
      Suntem aproape de stradă, o văd din depărtare așa că mărim pasul, simt că totul va fi în regulă în momentul în care vom trece de stradă. Karin mă apucă de mână și mergem înainte, luna plină își face apariția mereu când am nevoie. Lumina să ne ajută să vedem totul făcându-ne misiunea mai ușoară. Mergem cât de repede putem, în timp ce privim peste tot, trebuie să fim atenți la capcane, gropi, persoane rele...unele foarte rele.
    Am ajuns lângă o mică prăpastie ce se află lângă stradă...trebuie să reușim cumva să trecem peste.
    - Arion, repede,  trebuie să mergi după mine. Ești pe teritoriu străin și este posibil să avem probleme. Te rog să nu pui întrebări, doar urmează-mă!
    Are mare dreptate. În cazul în care suntem prinși pe alt teritoriu, riscăm multe lucruri neplăcute...cum s-a întâmplat și în cazul fetiței ce a fost luată de oameni. O nu! Am uitat efectiv...lupoaica, trebuie să o găsesc...deși acum am mare nevoie să ajung mai întâi acasă în siguranță. Mergem tiptil pe lângă niște tufe de frunze mai mari, vad un mic pod ce ne va ajuta să traversăm și apoi ajungem pe teritoriul meu. Mai am foarte puțin, nu pot să cred...
    - Cine mai face un pas, va rămâne pe acest teritoriu...definitiv.
   Din urma noastră auzim o voce masculină, impunătoare...deși nu l-am auzit, nu l-am simțit venind, nu l-am mirosit...cu siguranță e un alpha, unul foarte bine antrenat. Poate îi cunoaște pe ai mei, poate există posibilitatea de a mă ajuta...
   - Acum ușor întorceți-vă...fără mișcări bruște!
     Încercăm să ne întoarcem cât de ușor se poate, având în vedere că inima îmi bate cu putere, îmi este frică și nu știu ce să fac, mai ales că este și Karin aici cu mine...nu ar merita să pățească ceva din cauza mea mai ales că riscă destul de mult.
     - Arion? Tu ești?
   Îmi știe numele, mi-a rostit numele...înseamnă că pot fi ajutat? Sau am fost urmăriți de câinii lui Vartok...
    - Da, eu sunt...
  -  Nu pot să cred, toată lumea te caută de ore bune...atât cei din haita ta cât și cea din haita noastră, haita lui George și Hyla.
   Ridic privirea din pământ și respir ușurat, mă simt eliberat de amenințare și în sfârșit va fi bine. Îl privesc pe bărbatul din fața noastră și îi zâmbesc.
   - Deci ne poți ajuta? Poți să mă duci acasă în siguranță?
    - De asta sunt aici. Dar fata,  cine e?
   - Ea este Karin, ea și familia ei m-au ajutat să plec din acea casă a ororilor.
    - Unde este familia ta, Karin?
    - Au rămas în acel loc în caz de se întoarce Vartok plus că trebuie să aibă grijă de curtea lui.
    - Și au avut încredere să vă lase singuri?
    - Este mult mai atentă și mai puternică decât mine, deci da, a fost învățată bine.
    - Bine, Arion. Atunci trebuie să anunț și apoi vă duc acasă.
    Bărbatul din fața mea, sau mai bine zis băiatul , pare adolescent, are părul castaniu și o înălțime medie. Privește spre lună, botul i se alungește în timp ce se aud oasele cum se modifică și trosnesc, urechile îi sunt alungite și ghearele îi apar treptat în timp ce se dezbracă de geacă. Privește spre lună, își umple pieptul cu aer și începe să urle din toate puterile  de trei ori. Un moment absolut magic, abia aștept să ajung la vârsta potrivită în care îmi voi primi puterile. Sunt fascinat de acest băiat, e minunat de puternic...vreau să fiu ca el când voi fi mare. O privesc pe Karin și este la fel de fascinată ca și mine, poate mai mult. Abia acum observ că are un chip frumos, plăcut...angelic...buclele blonde și ochii albaștri care îi sclipesc în lumina lunii...este chiar frumoasă. Niciodată nu mi-a plăcut de cineva dar ea chiar mi-a trezit interesul.
    - Copii, veniți după mine, trebuie să ieșim de pe teritoriu. Eu sunt Ash, apropo. Cum îți este fața, Arion? Am văzut și am auzit ce ți-a făcut acel idiot.
    - Cum? Ai văzut și nu ai făcut nimic?
    - Nu aș fi avut cum, te-aș fi pus și mai mult în pericol așa că am decis să merg în regatul tău după ce m-a sfătuit George.
     - Deci ai mei știu cine m-a răpit?
     - Da, bineînțeles. Am auzit un nume atunci și părinții tăi l-au recunoscut și au reacționat ca și cum l-ar cunoaște.
    - Vartok? Ai auzit acest lucru? Deja mi-ai făcut treaba mai ușoară.
    - Da, da...el. Cine e?
    - E o poveste lungă, dar pe scurt, Vartok a fost primul iubit adevărat al mamei și cel mai bun prieten al tatălui,  deși cei doi nu se potriveau...de aici cred că îți poți da seama și singur.
    - Ce poveste! Deși cam slab din partea lui ca să se răzbune pe tine...
    - Am purtat o discuție interesantă despre acest lucru...stă cam prost cu nervii.
    - Deci nu ți-a fost frică de el?
    - Ba da, dar nu am arătat acest lucru, aș fi părut slab și vulnerabil. Nu trebuie să renunți în fața nimănui.
    - Așa este. Îmi place de tine, Arion. Poate ne vom vedea într-o zi.
    - Ar fi super. Apropo, ce a fost acel semnal din trei urlete?
    - Oricine te-ar fi găsit sau ar fi aflat vreun indiciu, trebuia să anunțe. Până acum, am fost singurul și mă simt onorat.
    Îmi place de acest Ash. Sper ca tata să îl lase să mai vină pe teritoriul nostru și să ne antrenăm împreună. Poate acest lucru, răpirea mea și "lupta" pentru supraviețuire, nu e ceva rău. Deja mi-am făcut doi noi prieteni de care cu siguranță am nevoie. Se pare că într-adevăr nimic nu se întâmplă fără motiv, deși ar trebui să mă bucur de faptul că suntem în viață.
    Trecem printr-un pasaj subteran, al doilea pe aceasta seara, un pasaj destul de scurt, deja îi văd capătul.
    - De ce nu am mers pe pod? Nu ar fi fost mai ușor?
    - Acel pod este o diversiune, este mai mult pentru oameni și pentru cei din haitele inamice. Ne este mai ușor să îi urmărim când trec podul pe teritoriul nostru. Oamenii nu trebuie să știe de existența noastră,  deși vânătorii nu pot fi opriți.
    - Am înțeles. Trebuie să ne mai întâlnim și să mai vorbim. Tatăl meu m-a învățat tot ce știe, dar cu el nu pot vorbi deschis așa cum vorbesc cu tine. Mă simt mai liber și nu mi-ar fi frică în cazul în care aș greși.
    - Îți mulțumesc tinere, dar nu trebuie să îți fie frică de tatăl tău, poate pare mai sever dar o face pentru binele tău.
    - Posibil, deși aș vrea să mai vii pe la noi dacă se poate.
     - Tinere alpha, îți mulțumesc! Cu siguranță voi mai veni în cazul în care ambele haite sunt de acord dar după ce îmi termin datoriile. E bine?
     - E exact cum trebuie!
     - Mulțumesc,  Arion! Karin, tu cum te simți?
     - Obosită dar nerăbdătoare. Vreau ca Arion să ajungă cu bine la ai săi.
     O privesc și ne zâmbim reciproc. Ne apucăm de mâini din nou și pășim cu încredere. Am ajuns la capătul tunelului, Ash privește în toate părțile și ne face semn să ieșim în timp ce zâmbește. Aud voci, inimi bătând la unison, pași apăsați pe crengi...ieșim la iveală și ca să vezi, suntem înconjurați de toți membrii haitei mele și haita lui Ash, doar bărbații sunt lângă noi și bineînțeles...
    - Mamă?
    - Arion? Fiul meu!
  Alergăm unul spre celălalt în timp ce plâng, sunt foarte fericit că îi văd și regret tot ce am făcut. Dau drumul mâinii lui Karin și îmi îmbrățișez mama care stă pe genunchi și mă ține strâns la pieptul ei. Ce dor mi-a fost de această caldură.
    - Îmi pare rău, mamă! Nu trebuia să fac acest lucru!
    - Lasă, nu vorbim acum despre asta. Important este că ești bine!
     Privesc spre înapoi și îl observ pe tata, este disperat, speriat dar cu speranță. Îi strânge mâna puternic lui Ash și mă privește. Îl aud cum suspină și întinde mâinile spre mine.
    - Arion, iartă-mă te rog!
   Fără să stau pe gânduri plec de lângă mama și îi sar tatălui în braţe. Mă strânge la piept mai puternic decât mama.
    - Ești bine? Te-a rănit?
    - Nu prea tare, dar sunt bine.
    - Puiul meu! Cum ai reușit să ieși de acolo?
     Cobor din brațele tatălui, îmi prind părinții de câte o mână și privesc spre Karin.
    - Am avut un înger păzitor.  Mamă, tată, membrii haitelor...ea este Karin, cea mai curajoasă fată pe care o cunosc.