Rădăcini- Alpha

Răspunsuri

     Durere, dezamăgire dar şi speranţă sufletul meu adăposteşte. Mă doare să ştiu că părinţii mei, inclusiv al puiului sunt supăraţi, poate chiar dezamăgiţi de mine, fiul unuia din cei mai puternici Alpha...sunt dezamăgit că deşi ei ştiu despre lupoaica ce îmi vorbeşte mereu şi nu mi-au spus, deşi ar fi trebuit şi nu s-ar mai fi ajuns aici. Am fost condus de ea, toate s-au întâmplat datorită chemării ei şi prezenţei pe care o simţeam şi ar trebui să înţeleagă. Totuşi, am speranţa că nimic nu e întâmplător şi poate părinţii mei se vor hotărâ să îmi explice ce se întâmplă şi de ce am fost eu ales să privesc naşterea puiului, Anastasia şi totuşi cum am fost salvat de o lupoaică?  Mama e la fel, de ce m-ar fi salvat alta?
    Stau singur înaintea haitelor prietene şi îi privesc, ei neștiind ce se întâmplă. Mama mă priveşte plângând în timp ce îşi sprijină mâna stângă pe umărul drept al tatălui care stă pe genunchi şi plânge. Nu pot să cred că el plânge. Cei din haita Lord mă privesc nedumeriţi, ei nu ştiu ce se întâmplă, sunt la fel de curioşi ca şi mine.
   - Arion, îţi putem...
   - Mamă, vreau răspunsuri acum!
   - Dar, fiule...
   - Nimic! În acest moment, în acest loc, vreau răspunsuri!
    - Arion, nu cred că vei înţelege, eşti încă un pui.
   - Mamă, poate sunt un pui dar nu am fost crescut ca unul, aşa că spune...inclusiv tata.
   La auzul acestor vorbe, tata se ridică de pe pământ, îşi şterge lacrimile şi îmi face semn să mă apropii. Adoptă postura de lider, spatele drept, capul sus şi mâinile împreunate la spate. Îşi drege vocea şi se întoarce cu faţa spre mine şi cei din haita Lord.
   - Hyla, George...Arion, cred că e timpul să aflaţi adevărul. Vă rog, intraţi în casă, nu e nevoie să afle toată lumea, mai ales că sunt şi alte haite care umblă prin această pădure, spioni.
    Tata ne face semn să mergem spre casă şi fără să stau pe gânduri, alerg şi deschid uşa.
  - Arion, trebuie să mă găseşti. Te aştept şi te voi aştepta oricât este nevoie.
    Acea voce din nou. Privesc în jur dar nu e nimic, cred că e doar în capul meu. Aş vrea să o ignor, dar e cam greu, simt că trebuie să o găsesc.
   - Arion, eşti bine?
   - Da, mamă. Să intrăm, sunt curios de răspunsurile pe care le voi primi.
     Intru în casă, mă descalț de bocancii grei şi mă aşez la masă, în timp ce ceilalţi mă urmează.
   - Doriţi ceva de băut?
   - Un pahar cu apă pentru Hyla, te rog!
    - Sigur.
   Tata se aşează în capătul din dreapta mea a mesei și George în capătul celălalt, ei sunt căpetenii şi e locul lor, nimeni nu are voie să le ocupe locul. Mama se aşează la masă lângă Hyla, în timp ce îi oferă paharul cu apă proaspătă şi o mângâie pe spate. Îi simt durerea Hylei, e puternică, dar ce i s-a întâmplat nu poate ţine lacrimile prea mult sub control.
  - Deci...în primul rând, bun-venit în casă noastră. Cum să încep?
  - Cu începutul, tată!
   - Totul a început acum zece ani, în seara naşterii lui Arion, puiuțul nostru. Eram afară, sub lumina lunii când Millo l-a adus pe lume. În acel moment, Millo a leşinat, era slăbită şi a trebuit să o aducem în casă , doar că eram pândiţi, pericolul era mai aproape decât ne aşteptam, aşa că am deschis uşa pentru a duce puiul şi pe Millo. Nici bine nu am păşit pe pragul casei, ca Zilla, moaşa şi vraciul familiei a fost împiedicată de un vânător. Fără să stau pe gânduri, am sărit la gâtul lui, l-am doborât şi...i-am smuls inima din piept. Ştiu că e împotriva regulilor să ucizi o persoană umană, dar pentru mine, familia şi haita contează mai mult. Zilla a scăpat cu câteva zgârieturi dar cu mici traume. Am intrat în casă pentru a-mi verifica familia, dar se pare că eu eram cel mai rănit. M-am aşezat pe un scaun în timp ce Zilla şi soţul ei, Roger mă ajutau. Mi-au aşezat ierburi pe rană, dar se pare că luna cu magia ei, mi-a vindecat rana. Din cauza durerii, am ţipat şi acest fapt l-a speriat pe Arion, care a început să plângă în hohote, nu îl mai puteam opri şi soţia mea a încercat să îl hrănească. S-a oprit din plâns, Roger şi Zilla au plecat, dar după scurt timp, în momentul în care îl ţineam la pieptul meu pe Arion, acesta a început să plângă şi mai tare. De data aceasta, Millo era mult prea slăbită şi nu îl mai putea hrani, nu ştiam ce să fac, îmi era frică să nu se sufoce. În momentul în care mai aveam puţin şi rămâneam fără speranţă, din lumina puternică a lunii, a apărut o lupoaică albă cu ochi albaştri, o lupoaică pură. Ştiam că lupii puri au dispărut de două secole, deşi nici acum nu ştiu dacă am văzut bine. S-a aşezat lângă Arion şi l-a hrănit. Mi-a fost frică, de fapt ne-a fost frică, nu ştiam cine este sau ce este şi ce vrea, dar când am văzut că puiuţul nostru era calm şi dormea, am ştiut că am făcut alegerea corectă. În schimb, ne-a cerut ca Arion să o găsească în decursul a 28 de ani, dacă nu, va fi în zadar. Se pare că zece ani au trecut, ne-am spus că poate am visat...până astăzi, în seara aceasta când ni s-a dovedit a fi adevărat. Era de datoria noastră să îi spunem, dar se pare că i s-a arătat personal şi îi vorbeşte. Acum, Hyla, George, nu ştiu ce legătură are Arion cu haita voastră sau cu pruncul vostru, dar m-am gândit şi...e posibil ca fiica voastră să fie lupoaica.
    Stai, cum?  Ei au ştiut în tot acest timp şi nu mi-au spus?
   - Cu tot respectul, Mincus, dar fiica noastră va fi crescută de oameni, nu cred ca va afla vreodată cine este, decât la vârsta de 18 ani, doar dacă îşi va primi puterile şi nu se ştie dacă...dacă va supravieţui.
    Hyla începe să plângă în timp ce soţul ei o ţine la pieptul lui şi îi sărută părul.
   - Draga mea, va fi bine. Îţi promit că o vom proteja, fără să ştie cine suntem. Asta doar dacă nu se vor muta în alt oraş.
   - Tată, tu şi mama, aţi ştiut toate acestea şi nu mi-ați spus?  M-ați lăsat să cred că sunt nebun, am fost rănit de mamă şi certat de voi, toţi din haită mă cred un ciudat şi voi aţi lăsat să se întâmple toate acestea. Chiar vă mulţumesc. Hyla, George...îmi pare sincer rău pentru pierderea voastră şi voi face tot posibilul să o găsesc, dar pentru voi o fac, nu pentru nişte trădători.
   - Arion!
   - Nu, tată!  Ştiu ce am de făcut. Noapte bună!
    Mă ridic de la masă şi intru în camera mea izbind uşa în urma mea. Mă aşez în faţa geamului şi privesc luna care parcă aşteaptă ceva de la mine.
  - Unde eşti?  Lupoaico, trebuie să vorbim. Te rog, unde eşti?
   Stai, ce mi se întâmplă? Am o senzaţie ciudată, o simt până în oase, parcă e adrenalină. E aceeaşi senzaţie ca în această seară când am asistat pe ascuns la naşterea puiului. Trebuie să o găsesc, dacă nu, va disparea de tot, cred că e ultima din specia ei.   
    Deschid încet fereastra, privesc în urma mea, mă asigur să nu mă vadă cineva, privesc spre lună şi sar pe pământ. Încep să alerg cât mă ţin picioarele, chiar dacă sunt desculţ. Nu ştiu unde alerg, dar mă las purtat de această chemare interioară în timp ce calc pe spini,crengi uscate şi pietre, dar nu îmi pasă. Ies din pădure şi ajung pe stradă cred, nu am fost niciodată pe aici. E o cărare mare care desparte pădurea în două părţi, o cărare foarte fină de culoare închisă, care are nişte linii albe trasate pe margine şi mijloc. E o cărare nesfârşită, oare unde duce?  Încep să alerg pe marginea acesteia, pe lângă copaci, sper să nu mi se întâmple ceva rău. Aud ceva, un sunet ciudat. Privesc în urma mea şi observ două lumini mari, care se apropie cu viteză, nu e animal, are ochii prea mari. Mă aşez pe mijlocul cărării şi aştept să se apropie, ar trebui să se oprească înaintea mea, sunt un mic Alpha, toată lumea ştie. Stai, ce e acest sunet puternic?  Îmi astup urechile, închid ochii şi cad pe cărare.  Ce e această creatură?