tot ceea ce stelele nu le-au spus constelațiilor

cornell

Jack își petrece timpul în galerii din artă, dar urăște toți pictorii, pentru muzele lor, evident. Jack și-a pierdut muza sau mai bine zis, muza lui s-a strămutat, s-a metamorfozat, a trecut de la fluture la omidă și a lăsat un cocon de picturi neterminate în urmă.

Întâmplarea face că asta s-a petrecut foarte curând, mai exact acum două săptămâni, când Jack, a aflat (blestemat să fie) că stele pe care le vedem acum sunt cel mai probabil moarte. Și atunci, iubita lui, steaua, dacă e moartă? Asta înseamnă că a pictat cadavre? Nu, ferească Sfântul, nu era Rembrandt și, cu atât mai puțin, subiectul lui, doctorul Tulp. Era un tip care picta stele. Punct.

Exceptând, bineînțeles, faptul că nu le mai picta acum, că aflase că erau toate moarte. Blestemați fie anii lumină și blestemat fie soarele pentru că era așa aproape de pământ și blestemate fie zilele și nopțile în care a visat la luceafărul lui unicat, nici aproape, nici îndepărtat. Blestemați fie oamenii pentru că iubeau stelele și blestemate fie stelele pentru că nu-i iubeau înapoi.

Când Jack poartă conversații cu sine însuși, se rezumă la întrebări fără răspuns, asemenea lui Carl. Unde am ajuns? se întreabă în cele mai multe dintre momente. De ce trăim? Viața e așa grea, scurtă, tristă, ofilită, uscată și lipsită de stele, dar totuși, cu toții merg mai departe, de ce trăim, dragul meu, își va spune, de ce trăim?

Jack crede despre sine că e foarte inteligent, e o aroganță brută, atât de vâscoasă și intensă, că nu o poate explica. Dar are o impresie foarte bună despre el. Are tot ce îi trebuie. E frumos, deștept, are destui bani încât să nu se chinuie vreodată din cauza lor, are un scuter, are un apartament, se înțelege bine cu maică-sa, se plimbă o dată pe săptămână prin parcul de câini pentru că îi dă un sentiment de profunzime absolută, ca poeții. Și totuși, este dureros imposibil nemaiauzit de singur.

Atât de singur că a ajuns să aprecieze punctul în care se află. El și persoana lui, Jack și stelele. Îi dă foarte des o senzație de împlinire adâncă, profundă. Doar el se cunoaște pe sine și, deci, este un neînțeles, un geniu în ascensiune un napoleon al stelelor un Monet al sentimentelor un Romulus al Romei. Exceptând faptul că Roma nu exista, franta nu exista, pictura nu exista pentru că nu exista muza. Și oh acolo unde nu e muză nu e nici culoare. Unde nu e muză nu e nici iubire. Unde nu e muză e închisoare și unde e închisoare nu poate exista o muză.

Deci Jack privea stelele din nou. Se întreba, cum doamne o să mai pictez vreodată, când toate stelele sunt moarte? Niciuna nu râde, niciuna nu cântă.

Lui Jack i-ar fi plăcut să se îndrăgostească. Să se îndrăgostească atât de tare că n-ar mai putea sa doarmă. De preferat de o anomina, să nu se cunoască, să nu știe cum arată. Să-i știe în schimb glasul, mirosul, sufletul. Și atunci, ar putea picta stele din nou, pentru că toate stelele adevărate se prăpădesc după dorințe de iubire, după poveștile de dragoste imposibile. Stelele se vor trezi doar ca să-i asculte povestea și apoi se vor prăpădi din nou. Dar nu va conta. Jack va picta.