HE'S A BETTER MAN [PBxAHS]

Prolog

10 decembrie 1969

      Ușile spitalului au fost trântite puternic în timp ce tânărul Theodore își făcea intrarea în încăpere. Era de o disperare absolută, cu sângele pulsând haotic în vene, împingând neglijent lumea la o parte fără să se gândească de două ori. Trebuia să ajungă acolo, însă nu știa exact unde. Era un dezastru. Avea răni adânci încrustate pe chip și restul corpului, vânătăi proaspete îi decorau în mod brutal trupul și părea că tocmai a ieșit dintr-un duș făcut cu sânge. Ochii umflați de la numeroasele lovituri  cât și de la lipsa somnului, buza sparta și părul smuls îl făceau să pară că el era cel care avea nevoie de ajutor. Și dacă nu era într-un stagiu atât de grav de disperare, ar fi necesitat mai mult ca sigur o internare. 

      Dar iată-l aici, căutându-și fiul nou născut, cât și iubita, singurele persoane pe care le mai putea considera familie. Din pricina exasperării, uită să mai întrebe personalul de prezența acestora în spital. Putea la fel de bine să fi încurcat încăperea, dar din fericire o asistentă îngrijorată îl întrebă ce face acolo într-un asemenea stagiu. Reușește, în cele din urmă, să o determine pe asistentă în a-i da crezare poveștii.

      — Bethany... Bethany Anderson, spuse el printre gâfâituri.

      — Pe aici, îl îndrumă femeia pe holurile întortocheate ale spitalului.

      La două minute distanță, au ajuns în camera unde ar fi trebuit ca Bethany să fie internată. 

      Nu era nimeni.

      Patul gol, răsfoit și perfuzia cu firul atârnat dădeau de gol dispariția tinerei. Asistenta își bulbucă ochii cu spaimă și fuge către cel mai apropiat doctor. Theodore se ține după ea, întrebând de nenumărate ori unde îi era iubita, mama copilului său. Bietul de el era ultima persoană căreia i se mai acorda vreun gram de atenție în acele clipe. Nervozitatea îi putea fi citită pe chipul umbrit de teroare, în timp ce se scurgea înspăimântat pe peretele din spatele lui. Era vlăguit, fără vreun alt strop de răbdare rămas în oase. Unde naiba era iubita lui?

      În acea noapte, Bethany fusese cautată în întregul spital, cât și prin apropierea acestuia. Între timp, tânărul avea parte de puțină îngrijire medicală, deși asta era ultima sa grijă. Avea probleme mai mari! Chiar așa să fi plecat? Fără niciun avertisment, bilet? La naiba! Până și un rahat de SMS ar fi fost de ajutor. Nu a fost niciodată o fire exagerat de iubitoare, dar în unele momente, Theodore putea simți grija acesteia pentru el. În ciuda amenințărilor ei precum că îl va abandona, care ar fi trebuit să îl lase cu un semn de întrebare, în tot acest timp, a crezut că sunt doar cuvinte de prisos, fără însemnătate. 

      La finalul zilei, aceeași asistenta îi permisese tânărului să-și vadă fiul. 

      Un băiat sănătos, cu ochii mari, negri și pielea palidă. Bethany fugise fără a-i dărui un nume, nici măcar nu și-a văzut copilul pe care tocmai ce îl adusese pe lume. Cu lacrimi in ochi Theodore își legănă cu grijă bebelușul plăpând, neștiind exact cum să-l țină. Părea atât de mic și fragil în brațele lui, după spusele asistentei, era prima oară când îl văzuse să nu plângă.

      — Cum îl veți numi? îl întrebă asistenta, rupând momentul de liniște pe care bărbatul îl avea.

      Theodore, încă procesând întâmplarea ce avea să lase o urmă adâncă asupra tinereții sale, contemplase preț de câteva secunde, ochii pendulându-i neliniștiți asupra încăperii.

      — Kai. Kai Anderson, răspunde acesta în cele din urmă, ștergând o lacrimă proaspătă de la colțul ochiului.

      Kai ar fi putut fi un Bagwell. În ciuda faptei ei frivole, Theodore dorea să poată păstra cu el măcar numele ei. 

      A celei care ar fi trebuit să-i spună mamă.