HE'S A BETTER MAN [PBxAHS]

Capitolul 1

"You better run from me

Before I take your soul."

28 septembrie 1994, West MClaine

      — Delilah, nu mai fi scârboasă și ia-ți naibii chiloții de la mine de pe noptieră!

     — Nu mai urla ca tâmpita la mine că-s oricum mai curați decât tine, replică prietena acesteia numaidecât.

     — Nu mai fi handicapată că azi iar mănânci pu...

      Vanessa nu apucă să își termine replica deoarece Delilah face avânt perechii de chiloți drept în capul acesteia. O înjurătură porcoasă colorează atmosfera din apartamentul înghesuit în care cele două tinere, proaspăt independente, își vor continua traiul pe o perioadă nedeterminată. Aceasta se ridică, și cu un rânjet înnăbușit, se îndreaptă spre baie, aruncând lenjeria prietenei sale în toaletă.

     — Gata, i-am spălat eu pentru tine, râde roșcata în timp ce o privește cu satisfacție pe Delilah, care își afundase jumătate de braț înăuntrul vasului de WC.

      Bruneta oftează, camuflându-și râsul ce îi gâdila buzele, încercând din răsputeri să pară cea matură și supărată. Asta până când nu se mai poate abține și adaugă în cele din urmă:

      — Eh, se usucă ei până fut și eu ceva.

      Amândouă răbufnesc într-un râs isteric, revenind în cele din urmă la despachetatul lucrurilor. Având în vedere că acesta este umorul lor tipic, nu se pot supăra una pe cealaltă — este chestia lor, încă de când s-au cunoscut prima dată. Totul a început acum șase ani, când Delilah a pășit sfioasă pragul orfelinatului pe care Vanessa îl considera unicul ei cămin. Comparativ cu prietena sa, Vanessa nu a avut niciodată privilegiul de a-și cunoaște părinții; un lucru bun sau nu, ei bine, asta rămâne de văzut. Au împărțit totul — de la experiențele tulburătoare de viață până la biscuiți.

      Nu și-au planificat niciodată viitorul una fără cealaltă, fapt pentru care Delilah a refuzat să părăsească orfelinatul până când Vanessa a atins vârsta majoratului, câteva luni mai târziu. Și iată-le acum, despachetându-și puținele bunuri în noua lor locuință modestă, râzând și împărțind biscuiții. Singura lor mâncare.

      — Auzi, Delilah, începe roșcata, trântind frustrată hainele din mână pe podea. Noi cât mai mâncăm biscuiți cu apă?

      — Ai o variantă mai bună?

      — Hai să căutăm naibii de lucru, murim de foame! Plus că avem de plătit întreținerea.

      Delilah își trece mâna prin păr, oftând lung. Vanessa avea dreptate, dar nicio alternativă nu părea să le conducă undeva.

      — Bine, să zicem că ne luăm un job, dar nu te aștepta la ceva prea bine plătit. N-ai nici liceul.

      — Vezi că nu-l avem, râde Vanessa. Găsim noi ceva, important e să mai schimbăm meniul și să supraviețuim.