Neasteptat

O revenire la vechile obiceiuri.

A trecut aproape o saptamana de la intalnirea mea ciudata si minunata cu un anumit englez misterios. In acest timp, am fiert in suc propriu gandindu-ma ca il voi vedea iarasi sambata si mi-am facut norma obisnuita de a-l investiga pe cont propriu pe Oliver - nu, e diferit fata de stalking. Cu o simpla cautare pe google folosind numele lui in Caps Lock si intre ghilimele - un secret invatat dupa ani si ani de investigatii - sunt surprinsa sa aflu...nu prea multe. Nu are decat profilul de instagram ca prezenta in social media, nu ii gasesc niciun profil de Linkedin (si sa fim seriosi, cine arata asa la costum si nu are Linkedin?!) si nimic despre unde a invatat. Gasesc totusi un articol interesant pe care il accesez si pe care imi doresc sa nu o fi facut-o. Este de acum 7 ani, iar numele lui Oliver apare mentionat trecator, in randurile de dupa anuntarii mortii unui anume Arthur Skit.

"Tanarul a fost gasit mort in baia caminului C2 din campusul facultatii, de catre colegii lui de camera, Oliver Shawn si Mike Vornotz. Cauza mortii a fost stabilita ca fiind stupefiante de risc ridicat, cu care a facut supradoza. Nici prietenii si nici familia nu au facut vreo declaratie inca."

Colegul sau de camera a murit in facultate...din supradoza. Citesc din nou articolul, de data asta mai atent, de parca as putea lua cuvintele de pe ecran si schimba. Nu ma pot abtine sa nu il privesc cu alti ochi pe Oliver. Nu iti dai seama privind acel barbat sigur pe el si plin de viata ca a trecut printr-o trauma de asemenea calibru. Poate nu a vrut sa arate asta - insa nu este ca si cum era material de discutie pentru prima intalnire. Nu mai citi atat printre randuri, Am. E complet normal ca nu a zis nimic. Cine stie, poate nici nu mai este afectat de asta, a trecut atata timp de atunci. Desi nu stiu cum as fi eu daca (Doamne fereste) ceva i s-ar intampla lui Molly.

Molly este cea mai buna prietena a mea - e doar usor trist ca lucreaza ca asistenta mea - si este singura persoana care vede prin mine. Este singura insa nu duce lipsa de prezenta masculina in viata ei, este mereu gata de distractie si cunoscut barbati eligibili in toate cluburile frecventate. Tine la bautura mai mult decat orice barbat pe care l-am cunoscut si in acelasi timp, niciodata nu se impiedica pe tocuri. Un lucru ce nu este: lenesa. Munceste mai mult decat oricine in companie, isi da sufletul pentru un proiect, oricat de mic ar fi, si sta frecvent peste program chiar daca o incurajez mereu sa plece. Cuvintele ei? "Nu pot pleca pana nu pleaca sefa". De multe ori ma simt asa vinovata incat plec la timp spre casa, numai sa nu fie nevoita sa ma astepte pana la miezul noptii.

Nici nu imi pot imagina prin ce a trecut Oliver, pentru cineva care nu cred ca avea mai mult de 20 de ani cand o persoana asa importanta in viata lui a incetat sa mai fie.

Cum reuseste? Cum poate fi asa degajat si cu pofta de risc si de viata? Si cum pot fi eu asa ipocrita incat sa nu apreciez ca toate persoanele iubite sunt sanatoase si in viata?

Imi fac o nota mintala de a nu deschide acest subiect cu Oliver sambata asta. Chiar daca ceva din mine doreste asa mult sa afle, sa aude, sa simta ce simte el; simt ca vreau sa ii despic teasta cu un topor al intrebarilor si curiozitatii, sa il cunosc mai bine ca sa nu mai am acest sentiment straniu ca ceva este in neregula cu el. Asa am fost dintotdeauna, o paranoica ce simtea ca daca nu stie tot despre un anumit subiect sau despre o anumita persoana, prefera sa nu stie nimic - academic, personal, profesional. In clasa a X-a, am studiat "MacBeth" a lui W. Shakespeare, si imi amintesc dorinta mea care se simtea mai mult ca o nevoie de a afla motivatia lui Shakespeare de a scrie o asemenea piesa. Ce conducatori ironiza? De ce? Din ce motiv a transformat-o in ceva aproape supranatural daca el voia sa faca satira?
Domnul profesor Lester nu mi-a putut raspunde la multe dintre intrebari, a zis ca se va interesa insa nu stiu daca chiar a facut-o. A doua zi mi-a spus ca nu putem stii exact ce a vrut autorul sa spuna, insa ne putem bucura de opera oricum. Ce nu intelegea el - ce multa lume nu intelege - este ca eu nu ma puteam bucura. De fapt, am ajuns sa urasc piesa atat de mult incat am refuzat sa iau notite sau sa imi scriu eseurile despre ea.

Asa functionez. Si stiu ca la un moment dat voi afla ceva despre Oliver ce ma va face sa vreau sa stau departe - se intampla mereu. Prefer sa evit acel moment din pur instinct de autoconservare. Tocmai din acest motiv ii scriu acest mesaj acum.

" - Nu cred ca pot ajunge sambata. Urgenta in familie." Ma crispez la cat de penibil suna scuza, insa asta este. Trebuie sa accept ca poate relatiile nu sunt pentru toata lumea.

" - Pot ajuta cu ceva? Este totul ok?" raspunde el instant.

Acum ma simt mai prost decat inainte sa dau mesajul. Normal ca este ingrijorat, stie ce inseamna tragedia de a pierde pe cineva drag.

" - Totul este ok, doar ca i-am promis mamei ca iau cina cu ea si sotul ei. Uitasem :)"

" - Ce mod interesant de a ma invita sa iti cunosc parintii, domnisoara Leroc."

Zambesc la comentariul lui si la formula de adresare pe care mi-a atribuit-o.

" - Crede-ma, nu vrei sa o faci. Mama e prea mult, chiar si pentru cineva asa degajat ca tine."

" - Poate te vei razgandi dupa ce ne cunoastem mai bine. Cine stie, poate dupa ce vom fi casatoriti de 2 ani si cu primul copil pe drum, iti voi cunoaste si eu parintii", imi trimite el apoi.

Stiu ca a fost o gluma nevinovata, insa plamanii mei nu. Simt ca nu am suficient aer si ca peretii se apropie de mine. Iau cateva respiratii mari pentru a imi calma nervii si tastez.

" - Ramane sa vedem."

Stiu ca asta este ceea la ce se asteapta, un raspuns usor amuza(n)t care sa mentina acelasi ton de gluma si linistite. Insa panica nu inceteaza sa apara, gandindu-ma la cat de putine lucruri stiu de fapt despre el.

Dupa ce primesc un pupic de la el, o sun pe mama.

" - E ok daca vin la cina sambata asta?"