Suflete Pereche

Capitolul 1

Malakai

În dimineaţa asta mă trezesc cu greu. Am rămas la club până târziu şi am băut mult, mult prea mult.

Să-l ia dracu pe Jace. I-am zis că nu e bine să vin.

Dar el nu şi nu.

Si mai e şi interviul ăla nenorocit. Trebuie să rezolv odată treaba asta cu recrutarea asistentei.

Nu ştiu de ce toată lumea insistă cum că aş avea nevoie de una. Mă rog, Jace insistă. Ca să scape el de dădăceala mea.

Sunt convins că asistenta asta o să mă calce pe nervi pentru tot restul vieţii mele.

Ah, cât îmi place să exagerez şi să mă plâng.

Capul îmi atârnă greu şi mă doare îngrozitor, dar reusesc să mă îmbrac, trăgându-mi blugii şi un tricoul negru.

Îmi arunc ochii în oglindă , mai bine n-o făceam. Arăt aşa cum mă simt, ca naiba. Am cearcăne adânci şi pielea mea pare şi mai albă , dacă asta ar putea fi posibil la un albinos. Arăt de parcă am murit deja. Mai bine muream decât să mă trezesc acum.

Mi-e greaţă şi camera se-nvârte cu mine. Dar trebuie să plec. Îmi iau cheile şi geaca şi cobor scara către ieşire.

La cât de târziu este şi la cum e traficul în oraş la ora asta, nici n-are rost să încerc să plec cu maşina. Am să iau motorul. Ştiu că n-ar trebui, la cât de ameţit sunt, dar aşa mai am o şansă să ajung cât de cât la timp.

Îmi propun să-l omor pe Jace cu prima ocazie. Numai el putea să-mi programeze interviuri de angajare la opt dimineaţa.

Printr-o minune, sau pentru simplu fapt că am încălcat toate regulile de circulaţie în dimineaţa asta, ajung cu puţin peste ora opt.

Acritura aia de Ella , secretara lui Jace, îmi iese înainte:

- Eşti aşteptat, îmi zice, în timp ce faţa ei cu ochii holbaţi la mine spune ceva de genul " Ai întârziat şi arăţi ca dracu"

Merci, acritură , îi zic în gând şi mă strâmb la ea.

-Candidatele te aşteaptă în sala de conferinţe.

- Trimite-le la mine în birou, pe rând, îi răspund şoptind , nu că n-aş vrea să urlu la ea , ci doar pentru că orice cuvânt spus pe un ton mai ridicat cu doar câtiva decibeli îmi trimite instantaneu mii de cuţite în tâmple.

Mă jur pentru a mia oară că nu mai beau şi îmi fac curaj să mă văd cu fetele . Acum mă ironizez singur.

Când intru în birou, mulţumesc cerului că afară e înnorat şi nu trebuie să suport lumina aia orbitoarea care intră de regulă prin pereţii de sticlă ai încăperii. Mă duc în cel mai intunecat loc din cameră, unde se află masa metalică pe care o folosesc ca birou. Mă aşez cu capul pe masă şi aştept să vină Ella cu pastilele şi cafeaua pe care i le cerusem.

Evident întârzie intenţionat ca să-mi facă în ciudă şi pentru că mă urăşte şi pentru că se bucură că mi-e rău.

Nesuferită femeie. Ah cât o urăsc! Nu, nu acum nu exagerez.

Intră în cele din urmă cu pastilele şi cafeaua mea.

Le i-au repede. Ştiu că nu-mi dă ceva care să mă omoare, pentru că plăcerea ei cea mai mare e să mă chinuie şi nu să mă scape de chin.

Îi zic să trimite fetele sperând că voi scăpa repede.

Interviul însă e mai groaznic decât mi-am imaginat, noroc că durerea de cap a mai dispărut.