Capitolul VIII

69 9 0
                                    

Intuneric. Intuneric cat cuprinzi cu ochii. Frigul ar îngheta sangele din vene ale oricarei fiinte. Pe roca rece ca gheata, zacea trupul înca însufletit al printesei Luna. Corpul îi era rece, dar inima înca îi batea. Deschide putin ploapele, dar nu poate sa vada nimic. Incearca sa se ridice, dar cade la pamant. Se târaste pana ce observa ca era legata în lanturi ce îi strapungeau pielea. Cand se uita mai bine, observa ca se afla într-un fel de închisoare. Printre barele ce o tineau închisa pe Luna, se vedea un desert alb si rece, unde nu calcase pana acum picior de om. Pe cerul înstelat, prin care se vedeau o multime de planete si constelatii printre care si planeta noastra:Terra! Luna se uita cu ura la ea, dar izbucni în lacrimi cand îsi amintise ca a fost exilata din locul pe care obijnuia sa-l numeasca "acasa". Linistea noptii fu întrerupta de tipatul Lunei:

"-De ce, Celestia? De ceeeee???" Lacrimile printesei udau în continuu roca rece. Singurul semn de caldura din acel peisaj trist si pustiu era inima fetei ce se zbatea sa iasa din piept. Chiar si acum, fierbea de furie datorita surorii ei, dar odata ce anul a trecut, au trecut si sentimentele de ura ale Lunei fata de Celestia. Ea putea auzi rugamintile surorii ei mai mari. In fiecare noapte ambele fete îsi cantau una alteia cantece de durere, dar si de bucurie, mai ales atunci cand se puteau auzi una pe cealalta. Nu era deloc usor pentru ele, dar se sprijineau una pe cealalta. Dar spiritul? Spiritul era înca acolo si se bucura de durerea pe care o suferea Luna. A încercat de mai multe ori sa o convinga sa se întoarca împotriva Celestiei, dar de fiecare data, Luna o respingea, asta pana cand anul se împlinise. Atunci aveau sa înceapa adevaratele necazuri!

Eclipsa VeacurilorUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum