Topește-mi inima !

Capitolul 2

 Zarva din salon mă trezește. Silviana stă în pragul ușii îmbrăcată într-o pereche de blugi scurți negri , care îi pun în evidență picioarele kilometrice ,la finalul cărora o pereche de pantofi bleumarin o mai înalță cu încă vreo șapte centimetri. Tricoul vișiniu și claia de păr prinsă într-o coadă de cal îmi arată că este pregătită să mă scoată de aici.

Lasă lângă dulap bagajele pe care le ține de-o parte și de alta a corpului ei atletic. Vine spre mine apucând perechea de cârje din metal care au apărut lângă patul meu peste noapte. Le întinde spre mine și încerc să mă ridic în capul oaselor de pe patul îngrozitor de inconfortabil . Privirea ei vinovată mă îngrijorează .Pun piciorul cu pricina în pământ după patru zile în care am stat doar pe patul acesta nenorocit și o privesc întrebător. Și acum ce ? Doar nu crede că mă descurc singură cu ciudățeniile alea. Gândul acesta nu îl spun. N-am de gând să o transform într-o mamă pisăloagă care stă pe capul meu toată ziua.

-Soro, nu știu cum se folosesc. Nu aveau instrucțiuni. Dar ești inteligentă, descoperi tu! Vorbește grăbită în timp ce ridică umerii în semn de neștiință. Se întoarce, ia bagajele și îmi privește fața mea demnă de Oscar.
Înainte să părăsească salonul îmi face semn cu mana spre fotoliul pe care stă pregătite o pereche de pantaloni gri de trening și un body negru mult prea decoltat pentru gusturile mele. Nenorocita.

-Dacă vrei să te ajut spune-mi, dacă nu, te aștept jos. Trebuie să vorbesc pentru fișa de externare. Indiciu ,ia liftul. Îmi spune deja ieșind din salon. Probabil îmi știe deja răspunsul, de acea nici nu se chinuie să mă asculte.

-Mă descurc singură !strig surâzând când realizez cât de bine mă cunoaște. Se aștepta la răspunsul acesta. Ne cunoaștem una pe cealaltă prea bine.

-Eram sigură. Dacă totuși nu poți, sună-mă. Ți-am lăsat un telefon nou pe noptieră. Aprob scurt, iar ea trântește ușa. Minunat, să înceapă distracția Helen!

Îmi ia ceva timp să realizez cât de tare să mă balansez pe cârje pentru a nu cădea . Cârjele astea sunt date naibii ,dar ghipsul întrece orice limită. Pe lângă faptul că este extrem de gros ,mai îmi acaparează și tot piciorul . Ajung lângă fotoliu și înșfac perechea de pantaloni. Îi rotesc în toate părțile, pe aceștia cum îi îmbrac. Îmi ia 5 minute doar să îmbrac pantalonii de trening. Rotesc coada nu foarte lungă într-un coc dezordonat , iau cârjele și pornesc spre lift. Intru și spre bucuria mea nu mai este nimeni cu mine aici. Începe să coboare lent ,iar eu mă pierd în oglinda incorporată. Arat...groaznic .Pometele stâng îmi este brăzdat de o rană imensă până deasupra sprâncenei unde mai apar două zgârieturi ușoare.
Sunetul liftului anunță că am ajuns , ușile se deschid lent. Îmi revin cu greu din ce am văzut în oglindă. Încep să mă balansez spre parterul aglomerat al spitalului, o caut cu privirea pe prietena mea printre oamenii disperați și doctorii grăbiți. Stă înfocată de nervi la recepție, probabil din cauza "incompetentelor" cum ar spune ea. Sprâncenele sale se ridică, semn că m-a văzut. Îi fac semn că ies și mă aprobă scurt din cap, așa că încep din nou balansul spre ieșire și încerc să nu lovesc lumea din jurul meu sau să nu alunec pe podeaua lucioasă. Ușile mă lasă să ies, deschizându-se lent când ajung în fața lor .

Li-ber-ta-te ! Vântul de Decembrie adie ușor suflându-mi șuvițele rebele într-o parte. Razele soarelui se lovesc de fața mea , închid ochii la contactul brusc cu lumina. Inspir lent aerul .Mă doare corpul și când respir . Simt fiecare vânătaie de pe el cu o durere îmbătătoare.

Îmi păstrez poziția în fața spitalului câteva minute bune evitând să deschid ochii sau să mă mișc. Îmi urc brațul lent spre față pentru a oprii șuvițele rebele să se mai lovească de fața mea îndurerată. Momentul este stricat, ceva sau cineva se lovește puternic de mine și simt cum mă prăbușesc direct în fund. La contactul cu solul mă crispez atât de puternic încât fața începe să mă doară. Toată starea mea de bine pleacă pe apa Sâmbetei. Căzătura mă face să simt o înțepătură în piciorul pe care nu îl simțeam până acum. Îmi reamintește că încă există și el. Dar totuși, cine naiba m-a lăsat lată? Ridic privirea nervoasă și din instinct din gură îmi iese un compliment nu prea frumos, dar bine-meritat de cel care m-a făcut să simt durerea asta.

-Dobitocule ! vreau să mai continui ,dar rămân cu gura căscată când privirea mi se fixează pe o pereche de ochi negri care îmi face pielea să se înspăimânte. Mă uit cu atenție deasupra și sub sprânceana stângă, groasă unde se întinde o pată roșie care seamănă izbitor de tare cu un semn de naștere pe care l-am mai văzut undeva, cândva.

Își strecoară brațul pe sub coapsele mele și îmi înconjoară cu celălalt braț împânzit de tatuaje talia scoasă în evidență de bluza neagră pregătită de Silviana. Încă îl privesc confuză. Nu îl cunosc, dar semnul acela sigur l-am mai văzut undeva.

Brațele lui tari mă ridică fără nici o reținere încordându-se sub spatele meu. Mă așază în poziție verticală exact în fața lui ,moment în care palmele mi se lipesc de abdomenul lui bine lucrat. Mă simt precum un copil obraznic și toate acestea provin de la diferența de înălțime. Dumnezeule, abia, îi ajung până la umăr, dacă respiră mai puternic am toate șansele să fiu înghițită. La propriu. Îmi las capul pe spate. Ochii mei încă îl privesc fix cu o curiozitate pe care nu o pot alunga. El nu își desprinde nici o clipă privirea din ochii mei. Bănuiesc și de ce ,nu vezi zilnic oameni care suferă de heterocromie. Uneori urăsc defectul ăsta, oamenii mă privesc precum un animal de la zoo, dar el nu mă privește în felul acela. Mă privește de parcă mă cunoaște deja, dar faptul că tocmai a dat peste mine îl ia prin surprindere.

Spune ceva, pentru Dumnezeu!

-Îți poți tine echilibrul ?Rostește într-un final cu o voce groasă. Îmi face corpul a doua oară în trei minute să tremure. Îi aud întrebarea și abia pot să îmi revin în fire când îmi dau seama că mă holbez. Mă desprind repede de el și dau afirmativ din cap la întrebarea lui.

Mă privește în timp ce pe fața lui apare un zâmbet, probabil știe și el cât de impunător arată. Își ridică mâna imensă de pe șoldul meu. Unde nici nu am realizat că se odihnește. Fără să mă scape din ochi se asigură că nu există riscul să mă prăbușesc din nou și începe să coboare scările cu rapiditate. Ajunge la baza lor unde cârjele mele zac din momentul în care am fost trântită la pământ.
Cu privirea îl analizez în detaliu. Pantalonii îi sunt ușor mulați pe coapsele lucrate, iar tricou pe care îi este inscripționată sigla LAFD îi scoate în evidență brațele puternice împânzite de tatuaje. Deci e pompier . Are o privire impunătoare care încă mă analizează deși urcă scările. Părul îi este la fel de negru precum ochii. Tunsoarea scurtă pe care o are completează portretul de bărbat dur.

Îmi întinde cârjele, iar când le iau mâinile noastre se ating în treacă. Brusc privirea ii se schimbă în una alarmată, dar și enervată, de parcă ceva îl îndeamnă să plece chiar dacă să rămână nu este atât de rău. Se întoarce și o ia la fugă spre ușa spitalului. Spatele lui se încordează la fiecare mișcare pe care o execută lăsându-mi ochii curioși să examinez. Îl văd oprindu-se din nou și privesc curioasă. Întoarce privirea spre mine și mă analizează scurt de parcă ar vrea să își aducă aminte pe cine tocmai a tăvălit, brusc privirile ni se întâlnesc și îmi face un scurt semn din ochi, după care își continuă fuga pierzându-se printre oameni.

Un zâmbet lung îmi apare pe față. Îl alung repede, nici măcar un "scuze". Cine credea că pompierii sunt așa de... nesimțiți, dar așa de frumoși.

Îmi scutur capul la gândul care îmi apare din nou în minte.

Ce tot spun eu?

Este un dobitoc.

Un dobitoc arătos.

Oh la naiba!