Rădăcini- Felruk

Natura

- Anastasia, deschide uşa!! Nu auzi? O voi sparge! Deschide până nu e prea târziu, domnişoară!
Bătăile pumnilor izbiţi cu putere în uşa încuiată trezeşte toţi vecinii, ca să nu mai spun de amintirile neplăcute alături de ei( părinţii mei) care îmi forţează inima şi ochii să îmi lăcrimeze. Mă doare că a trebuit să mă nasc în această familie nepăsătoare, o familie căreia nu îi pasă că sunt una din cele mai bune la învăţătură, nu contează că nu stau până târziu afară sau că nu sunt ca alte fete, să plec cu zilele fără să ştie de mine. Mereu am fost cea mai liniştită, nu am avut niciodată o relaţie, nici nu știu cum ar trebui să mă comport în preajma unui băiat.
Nu îmi pasă ce spune el, oricum nu îi pasă de mine, mamei nici atât. Din cauza lor nu voi putea fi un copil normal, cu o familie normală şi iubitoare, fără certuri şi ţipete pe care toţi vecinii trebuie să le asculte.
Privesc pe fereastra care e destul de mare, soarele apune,numai bine, pot ieşi la o plimbare. Verific dacă uşa e încuiată bine, nu îmi permit să o ating, uşa din lemn e cam şubredă şi în orice moment el poate intra peste mine, aşa că trag doar puţin cu ochiul. Mă încalţ cu bocancii negri de sub pat, îmi aşez pe mine geaca de piele neagră din cuier, îmi arunc în rucsac o lanternă, o pungă de snacks cu alune (cele mai bune) plus o sticlă cu apă minerală, cea plată o beau degeaba şi nu îmi place, simt cum îmi blochează căile respiratorii.
Mă urc pe un scaun, privesc încă o dată în urma mea să mă asigur că totul e cum vreau şi că nu intră peste mine, deschid fereastra veche şi sar în curte, de la etaj, sau mai bine spus din podul casei, acolo e camera mea. Niciodată nu îmi dau seama cum pot sări fără să mă rănesc la cădere. Cad perfect într-un genunchi, deşi nu mă lovesc. Îmi pun căştile în urechi şi dau drumul la muzică pentru a nu-i mai auzi vocea lui de beţivan, o voce uşor răguşită dar forţată. Oricum, simt că încă se izbeşte în uşă pentru a intra în camera mea. Crede că i-am furat din bani,dar mereu uită că merge cu mama la barul din colţul cartierului. Totuşi, îmi place aici. La o mică distanţă faţă de casa mea, cam un sfert de oră de mers lejer, e intrarea în pădure. O pădure deasă, întunecată în unele locuri, mereu cu câte o plantă nouă, dar,aici mă simt mai bine ca acasă. Ştiu că e ciudat, dar,mă simt primită. Mereu am impresia că atunci când intru în pădure, plantele parcă mă privesc şi mă întâmpină, arborii îmi ţin umbră mereu sau mă apără de ploaie şi animalele îmi ţin companie.
În seara aceasta este lună plină. Sper să ajung acasă până atunci, deoarece în această pădure este o haită imensă de lupi şi nu vreau să dau ochii cu ei, chiar dacă îi ador pentru puterea lor de lideri, îşi iubesc haita din care fac parte, mereu sunt toţi pentru unul singur, e familia perfectă din care aş vrea să fac parte, deşi e imposibil, nu sunt lup. Eu sunt genul de persoană, care dacă nu vede, nu crede. Eu nu i-am văzut, dar,în schimb am văzut urme de gheare pe copaci. Lungi, adânci, înfricoşătoare. Oare,cum e să ai gheare? Cred că e bestial. Am citit mult despre aceste animale, obiceiurile lor şi mereu adormeam cu gândul la o asemenea familie.
Mă aşez la trunchiul unui arbore cu scoarţa aspră. E atât de bine. Simt cum vântul îmi bate în plete în timp ce soarele se ascunde după norii subţiri, care anunţă venirea serii. Mai stau puţin. Îmi scot gustările cu alune şi încep să ronţăi în timp ce scot un geamăt de plăcere,sunt minunate. O veveriţă îşi face apariţia. O servesc cu ce am eu şi se înfruptă. Super tare! E prima dată când văd o veveriţă că mănâncă snacks-uri. Îmi vibrează telefonul. Mă uit şi văd că e un mesaj de la Mike, cel mai bun prieten şi coleg de clasă.
"Hei, Sheena, ce faci? Tot în habitatul tău eşti? "
Încep să mă amuz încet pe tema aceasta, știe tot ce îmi place.
"Bună! Da,tot acolo. Ai ajuns deja? Vin şi eu acum. "
Trebuie să mergem la o mică plimbare ca între amici. Mă aşteaptă la intrarea din pădure. Mă ridic uşor de pe iarba deasă şi merg spre ieşirea pădurii. Încep să alerg ca un copil, un zâmbet larg îşi face apariţia pe chipul meu. Mă simt atât de bine aici, că mi-aş face un culcuş. Închid muzica şi îmi scot căştile din urechi. Mike urăşte să vorbesc cu el în timp ce ascult muzică. Stai,simt ceva. Un miros, mi se pare familiar şi cred că sunt urmărită.Mă opresc şi privesc în jur . Două luminiţe portocalii mă privesc din depărtare, mi-au atras atenţia deoarece sunt singurele chestiuţe luminoase. Pâlpâie, de parcă ar fi nişte ochi. Ce naiba? Am halucinaţii. În spatele meu aud paşi, mi-e frică, inimă stă să îmi sară din piept. Mă întorc,dar,oare,ce se va întâmpla? Mike mă aşteaptă la intrare şi lupii nu se plimbă ziua sau cel puţin nu urmăresc oamenii din acest loc, animalele mari nici atât. Încă îmi ţin privirea spre pământ, mi-e frică de ce aş putea vedea. Îmi iau inima în dinţi şi privesc.