Rădăcini- Felruk

Duşman

Tipul blond mă ţine lipită puternic de pereţii cabinei.
- De ce? De ce i-ai spus tipului de noi şi de faptul că eşti un vârcolac?
Mă zbat,nu pot respira. În sfârşit, aer.
- În primul rând nu era nevoie să îmi opreşti respiraţia şi în al doilea rând, eu nu am spus nimic nimănui. Mi-a zis că ne-a văzut, dar, l-am convins că delira.
- Minţi, ştiu că minţi.
- Să zicem că ai dreptate, cum de ştii totuşi că mint?
- Pur şi simplu, te simt.
- În cazul ăsta, te informez că te înşeli amarnic. Nu am de ce minţi!
Chiar dacă l-am minţit, ştiu foarte bine să joc teatru. Îl pot convinge că s-a înşelat.
- Hyla ce face? Cum se simte? Dar,tu ce cauţi aici,în această şcoală?
- Păi...
Auzim paşi, vine cineva. Mă smuncesc din braţele lui Josh.Încerc să pândesc să nu mă vadă cineva că ies din baia băieţilor , ar fi penibil. Drumul e liber,profesorul de serviciu patrulează pe coridoarele şcolii . Mă îndrept spre clasa mea în timp ce privesc în spate, vreau să mă asigur că Josh a plecat.
- Atunci, de ce ţi-a spus " lupoaică "?
Comunică cu mine, vorbind prin şoapte. Datorită auzului foarte bine dezvoltat, putem comunica oricând, dar nu de la distanţe foarte mari.
- Ştie că sunt obsedată de lupi, lună plină şi alte chestii ciudate.
Nu mai aud nimic. Nu ştie ce să spună. Josh e tipul din pădure, care i-a înmânat Hylei colierul pentru a mi-l dărui. De asta îmi părea cunoscut şi colierul, la gâtul lui îl văzusem. Intru în clasă şi mă aşez în banca mea. Paul tot mă mângâie pe spate. Îi fac semn să înceteze, dar,insistă. Tremur, vreau să îl bat.
- Colierul, Anastasia!
Mike m-a avertizat în privinţa luminii colierului, care se schimbă. Încerc să mă calmez. Privesc pe fereastră şi îmi imaginez că sunt în pădure. Închid ochii,deja simt atingerea naturii. Sună clopoţelul. Profa pleacă din clasă, după ce a strâns toate lucrările. Bia se apropie de banca noastră. Înainte de a spune ceva,o blochez.
- Cântă la altă uşă Bia, Mike nu e unul din golanii tăi de pus la colecţie. Caută altul, şcoala e plină ochi de ei.
E în stare să mă omoare. Înainte să plece ,îi fac cu ochiul şi îi zâmbesc.
- Mulţumesc, Anastasia! Nu ştiam ce să mai fac.
- Oricând,Mike.
Îmi aşez capul pe bancă. Ce bine e. Stai,simt,mirosul din pădure. Sunt mai mulţi ,cred.
- Stai aici,mă întorc.
- Hei,Anastasia dar,eu ce mă fac cu...
- Eşti băiat mare, Mike.
Alerg pe coridor. Vine din ultima clasă. Încerc să trec printre toţi elevii de pe sală. Ajung în clasa vecină. Nu cred, Amalia.
- Tu? Tocmai tu?