Dacă ai putea, ai zbura împreună cu mine?

Doi - Intrând în jocul lui

                                           Doi - Intrând în jocul lui

 Vă daţi seama că după ce au ieşit toţi elevii din clasă, nu au putut rezista şi au tras cu ochiul să vadă ce se întâmplă între mine şi Paul,nu? Eram super sigură că după faza de dinainte, devenisem subiectul principal din aceea şcoală.

La un moment dat, pe când mă îndreptam spre a treia oră, am auzit-o pe o blondă oarecare bârfindu-mă cu prietenele sale pe lânga dulapioare. Spunea ceva de genul "Aţi văzut-o pe prostuţa aia nouă care s-a dat la Paul chiar din prima ei oră?". Nesimţire curată! De abia dacă trecusem pe lângă ele şi mai şi vorbeau tare cât să se audă pe o rază de zece metri! Mă făcusem toată roşie ca racul de nervi, iar pentru o fracţiune de secundă mă oprisem din mers, vrând să îi trag o mare palmă peste faţă blondei.

Dacă cineva ar fi spus aşa ceva despre mine la vechea şcoală, cred că acum nu ar mai fi vrut să trăiască, la cât de oribilă i-aş fi făcut viaţa. Dar am lăsat de la mine, spunându-mi că nu avea rost să mă complic aici - unde eram nouă - cu o fetiţă obsedată. Voiam să îmi fac prieteni, nu ca tuturor să le fie frică de mine şi să mă urască. Deşi a doua variantă deja o atinsesem.

Primeam nişte priviri ucigătoare, de parcă deja m-aş fi sărutat cu Paul sau mai ştiu eu ce aberaţii. De ce erau aşa invidioase toate? Ei bine, nu toate... cam 70% din şcoală. Uram oamenii ăştia. Nu le faci nimic şi îşi pun pata pe tine. În loc să fie nervose pe Paul, ele sunt nervoase pe mine. În primul rând eu îl respinsesem, nu-i aşa? Nu era ca şi cum i-aş fi răspuns. Adică... nu ştiu... niciodată nu mă avântam într-o relaţie. Mereu aveam grijă să văd ce fel de persoană e omul de lângă mine. Dar Paul avea un efect ciudat asupra mea. Nu era deloc ca ceilalţi şi nu avea nimic de a face cu treaba că era popular. De fiecare dată când îl văzusem, ceva se declanşa în mine şi o lua razna. Nu ştiam cum să explic. Nu era dragoste, era altceva. Şi nu prea îmi plăcea. Îmi dădea un sentiment de nelinişte.

În burtă nu aveam fluturaşi, ci monştrii. Monştrii care parcă se ciocneau de zidurile stomacului şi încercau să iasă de acolo, provocându-mi înţepături. Nu aveam stare.

În ciuda faptului că orele decurseră normal, starea mea nu era una normală, ca să spun aşa. Ultima oră pe care trebuia să o suport înainte de prânz era matematica. Nu o agream deloc.

Şcoala era luminoasă şi mică, cu parter şi un etaj. Pereţii holurilor aveau o culoare vagă de piersică. Clasele erau perfecte – sau, cât de perfecte puteau să fie nişte clase - şi cu bănci noi, vopsite cu un lac foarte finuţ. Pe jos se afla un parchet de lemn pe care puteai aluneca cu uşurintă.

Câţiva băieţi intraseră în vorbă cu mine, deşi nu prea îmi ardea mie de conversaţie. Mă straduiam să zâmbesc şi să nu par nepoliticoasă. Fuuu! Grea treabă când mintea iţi zboară în toate părţile, numai la conversaţie nu. Toţi mă întrebau lucruri banale... specifice atunci când vorbeşti cu o fată nouă. Dari flirtau la greu. Iar fetele care vorbiseră cu mine fuseseră prietenoase – şi speram că nu se dau bine pe lângă mine numai pentru că văzuseră că Paul pusese ochii pe mine.

La prânz, aşa cum mă înţelesesem cu Sam, stătusem cu ea şi cu câţiva colegi. Sala de mese era destul de spaţioasă, iar zumzetul conversaţiilor purtate devenea din ce în ce mai enervant. Sam mă conduse la una dintre mesele de prin centru. După ce toţi mi se prezentaseră şi spusesem câteva lucruri care ne plăceau tuturor şi câteva banalităţi, începuserăm să vorbim pur şi simplu :

- Deci, Katy, cum ţi se pare şcoala noastră? mă întrebă Keira, una dintre fetele de la masă. Avea nişte trăsături perfecte şi un suflet de aur, din câte îmi dădusem seama. Pielea ei avea o culoare creolă şi mă privea insistent cu nişte ochi ciocolatii, în timp ce se juca cu părul ei cărlionţat şi arămiu cu şuviţe blonde.