Dacă ai putea, ai zbura împreună cu mine?

Cinci - Desenul, masa de prânz şi ploaia

                                   Cinci - Desenul, masa de prânz şi ploaia

Dimineaţa, alarma ceasului meu suna de parcă ar fi luat-o razna. "Trrrr! Trrrr!.." întruna. Îi dădeam eu un "trrrr" acum de nu se vede! Eram şi eu obosită şi de abia putusem să dorm noaptea trecută şi el se găsea să mă scoale una, două. M-am ridicat în fund şi i-am tras o palmă zdravănă – de parcă l-aş fi certat că m-a deranjat din somn -, făcându-l să cadă intenţionat pe jos. Aşa era mult, mult mai bine. M-am trântit dinou în pat, moţăind. Aş fi vrut să dorm toată ziua, dar aceea parte raţională a creierului meu îmi spunea că trebuia să încep să mă pregătesc dacă nu voiam să întârzi la şcoală. Oftând cu regret, mi-am sculat şi m-am întins ca o pisică, frecându-mă somnoroasă la ochi până au devenit roşii.

Mi-am facut toaleta de dimineaţă, mi-am ales din şifonier nişte colanţi gri, o bluziţă mai lungă de culoare turcoaz cu dungi orizontale albe, şi, după ce am mâncat şi alea alea, am pornit-o nerăbdătoare spre şcoală. Oare cum se va purta Paul în ziua aceea? Eram aşa curioasă, încât ajunsesem aproape să alerg.

După şcoală, vreau să ies la o luuuuungă plimbare. Acestea au fost primele cuvinte pe care le-am avut în minte când am ajuns în faţa şcolii. Afară era o atmosferă plăcută, dar... dar nu ştiam. Speram ca Paul să stea toată ziua cu mine, însă îndoielile mele cu privinţă la el erau foarte mari. Degeaba mă minţeam eu singură. Doamne! Nici eu nu mai ştiam ce voiam! Eram aşa zăpăcită, încât nu ştiam de ce nu arătam şi în exterior ca una. Nu ştiam de ce nu se opresc toţi să se holbeze la mine de parcă aş fi fost o nebună.

Pe holul principal m-am întâlnit cu Marie. Buclele ei aurii erau la fel de perfecte ca ieri, iar ochii ei analizau până şi cel mai mic detaliu.

- Bună, Marie, ce mai faci? am zis eu îmbrăţişând-o călduros, de parcă nu o mai văzusem de un an. Să fiu sinceră, chiar o simpatizam, în ciuda ochilor ei care spuneau văd-tot-nu-încerca-să-te-ascunzi-de-mine.

- Bună! Uite mă duceam spre cabinetul de chimie, profesoara are nevoie de ceva, răspunse ea zâmbăreaţă, în timp ce se dădea cu un pas în spate să mă vadă mai bine.

- Ok. Succes în a ajunge la timp, căci eu nu prea am avut, am spus, uitându-mă la un ceas de pe perete care arăta ora opt şi câteva minute.

În jurul nostru, holul zornăia de viaţă, aşa că mi-am dat seama că nu voi fi eu singura întârziată. Ce, doar nu trebuia să mergem de la fix acolo, nu? Elevii parcă se sincronizau când închideau uşile dulăpioarelor lor.

- Nu cred că va fi o problemă, mărturisi ea, dar zâmbetul îi deveni cam malefic, dezvăluindu-i toţi dinţii. Şi, deci, stai tot cu noi la prânz, nu?

Am încremenit. Fusesem atât de aeriană, încât nu mă gândisem cum vor reacţiona prietenii mei când vor auzi că voi sta la masa de prânz cu nimeni altul decât Paul. Mda, ştiam că nu eram obligată să stau cu ei, dar într-un fel mă simţeam obligată să o fac. Nu voiam să mă urască. Ei fuseseră cei mai drăguţi cu mine şi chiar nu voiam să-i dezamăgesc spunându-le că voi sta cu Paul. Dar era ceva care nu puteam evita. Marie îmi observă şovăiala şi mă încurajă într-un fel în care nu prea mă încuraja de fapt:

- Îmi ascunzi ceva. Haide, spune-mi. Promit că nu voi zice nimic.

Mă privea curioasă, dar şi înţelegătoare. Nu credeam că va mai fi aşa de zâmbăreaţă când va auzi ce aveam de mărturisit. Mi-am luat inima în dinţi şi am spus totul atât de repede, încât nu ştiam dacă înţelesese:

- Păi, scuze, mii, mii de scuze, dar astăzi nu pot să stau cu voi la prânz.

- Înţeleg. Dar cu cine vei sta atunci? Sau ce ai de gând să faci? mă întrebă ea ridicându-şi sprâncenele firave a mirare. Nu mă aşteptam să fie aşa înţelegătoare, dar ce eram eu, psiholog? Poate că ea chiar îi va convinge pe ceilalţi să nu se supere pe mine.