Dacă ai putea, ai zbura împreună cu mine?

Şapte - Înger şi demon

                                                      Şapte - Înger şi demon

Katy

Nu mai puteam să respir. Cu fiecare secundă care trecea, imaginea din faţa ochilor mei se înceţoşa din ce în ce mai mult. Capul mă durea îngrozitor, iar dracul ăla – căci altfel nu puteam să-i spun, la cum arăta - din faţa mea nu slăbea din strânsoare nici măcar puţin. Iar în spatele meu... să nu mai zic că acolo era cea mai mare durere. Dormisem liniştită şi eu, visând în pace, când un sunet de geam spart mă trezise direct în capul oaselor şi în secunda următoare mă pomenisem ţinută pe sus şi aproape sugrumată. După ce că eram buimăcită rău, mai mă şi durea din toate părţile. Aripile acelea care mă terorizaseră în prima mea zi de şcoală petrecută acolo se arătaseră dinou. Şi de data asta „evadaseră” brusc de tot, faţă de prima dată.

După cum înţelegeam eu din starea în care mă aflam... pff... nu înţelegeam nimic! Eram îngerul şi acest bărbat din faţa mea un demon?! HA! Ce glumă bună. Nu, pe bune acum. Era mai mult decât absurd. Nu exista aşa ceva. Era un vis şi... Şi atunci cum îţi explici ceea ce se întâmplă?, îmi spunea o voce sâcâitoare din capul meu.

- C-c-c-e..., am reuşit să îngâim în sfârşit după ce-mi revenisem oarecum din starea de şoc.

Începusem să mă zbat, îngreunându-mi situaţia, dar atunci, încă cineva intră pe geamul spart deja. Am reuşit să văd cu coada ochiului încă o perehe de aripi negre fluturânde şi mi-a venit să urlu de groază. Însă n-am făcut-o. În ultima clipă, am recunoscut identitatea tipului. Nu l-am văzut în întregime, nici măcar un sfert. Dar mă invadase sentimentul acela, sentimentul acela de siguranţă, dar totuşi nu prea în siguranţă. Numai o singură persoană de pe lumea asta era capabil să-mi dea acel sentiment. Mda, aiurea. Dar dacă priveam în mare totul, ce nu mai era aiurea? Totul o luase razna. Poate că doar visam totul... deşi era un vis prea real.

Când şi bărbatul din faţa mea îl recunoscu pe Paul, slăbi puţin strânsoarea, ceea ce mă lăsă cu gura căscată – printre multe alte lucruri care o făcusera deja. De ce avea Paul aripile acelea... ca în vis? Vis... asta era. Totul se lega. Când îmi imaginasem la lac atunci că zburam cu cineva... Paul era acel cineva. Dar mă îngrijora faptul că „visul” – dacă puteam să-i spun aşa, pentru că nu fusesem deloc adormită atunci – se sfârşise urât. Cineva ne despărţise. Şi un presentiment urât îmi spunea că ăsta care mă ţinea de gât era acela.

Paul veni mai aproape, cu ochii sclipindu-i de furie. Părea gata să-i tragă un pumn ăstuia care mă ţinea, dar ceva îl făcea să ezite. Ce? Ce? Doar nu avea de gând acum să mă sugrume şi el, nu? Nu. Puteam să-mi răspund singură la întrebare. Vedeam în ochii lui. Furia nu era pentru mine.

- Tată, las-o jos! Imediat! îi porunci Paul răspicat.

Era tatăl lui?! Doamne, câte chestii mai puteau să se întâmple într-o singură seară? Dar... lăsând la o parte imposibilul, mi-am concentrat cu greu atenţia asupra „tatălui”. Semăna puţin cu Paul. Aceiaşi ochi vicleni, acelaşi păr şaten... Dar nu-mi venea să cred!

Paul avea pumnii încleştaţi cu putere şi puteam să-i văd venele pe sub piele. Părul îi era răvăşit, dar tot era drăguţ. Oh, Katy, tu vezi în ce situaţie eşti? Şi îţi arde de drăgălăşenii?

- Nu pot! răspunse într-un final bărbatul. Te-ai îndrăgostit de un... înger!

Şi când spuse cuvântul acela, cu atâta dezgust, ceva se aprinse în mine.

-Te-am avertizat să nu o mai văd pe lângă tine, dar tu, nu! Cale grea vrei, cale grea primeşti. Reprezintă un pericol prea mare pentru tine! ţipă demonul.