Dacă ai putea, ai zbura împreună cu mine?

Zece - Totul e perfect cu tine

                                        Zece - Totul e perfect cu tine

- Te rog, nu mai fi aşa tristă! Bucură-te de seara asta împreună cu mine. Şi uită de tot! mă îndemna Paul încontinuu, aproape sărind în jurul meu.

În acel moment îmi venea să iau primul lucru greu şi bun de azvârlit care mi-ar fi apărut în cale şi să-l arunc în capul ăla a lui Paul care se tot bălăngănea în stânga şi-n dreapta. Dar, din motive evidente, tot ce faceam eu era să încerc să-l ignor. Mă gândeam că dacă ar fi fost capabil să cheme o echipă de extratereştrii la mine să-mi şteargă memoria, ar fi făcut-o fără cea mai mică ezitare.

- Bine, îmi zici şi mie cum e posibil să mă distrez? am vorbit eu în sfârsit, ei bine, poate prea răutăcioasă.

Mă apucă de mână şi mă trase deoparte din mulţimea de oameni. Stăteam sprijiniţi de un perete al unei clădiri cenuşii. Îmi fixă chipul cu palmele sale calde şi mă sili să mă uit direct în ochii ăia după care mă topeam. Pe bune? Îmi ştia toate punctele slabe? Cum putea să fie aşa relaxat, să se gândească la chestiile astea?

Trăsăturile feţei îi erau perfecte ca întotdeauna şi puteam să pun pariu că în seara aceea avea ceva de gând. Îmi puteam da seama după licărirea din ochii lui şi după zâmbetul ăla ştrengar.

- O să încerc să nu mai fiu tristă, doar de dragul tău, am bombănit eu uitându-mă în jos.

- Aşa te vreau! Hai să cumpărăm îngheţată!

- Atunci, haide! am fost eu de acord, cu gândul la o gustoasă îngheţată de vanilie, cu ciocolată pe deasupra şi cornetul ăla crocant.

După încă câţiva paşi, ne-am cumpărat două îngheţate apetisante. A mea era aşa cum mi-o imaginasem, numai că mai adăugasem şi un strop de caramel lipicios. Cea din mâna lui Paul era jumătate de căpşuni, şi cealaltă cu ciocolată, pe deasupra fiind puse granule colorate. Era ciudat să-l vezi pe el, demonul, cu ceva roz în mână!

Dar, nu mai conta nimic. Eram cu el. El avea să mă protejeze.

La un moment dat, mă luă delicat de mână. Am simţit o caldură imensă venind din palma sa. I-am strâns mâna înapoi. Îmi plăcea aşa de mult! De ce putea mereu să mă facă fericită, indiferent de câte probleme grave aveam? Am început să legăn mâinile noastre din faţă în spate şi să ţopăi în acelaşi timp. Paul râse.

- Ce? Nu-ţi place? am întrebat, prefăcându-mă tristă, ca un copil de cinci ani.

Nu l-am mai lasat să îmi spună ceva şi mi-am tras mana.

- Nu fi aşa! Dă-mi mănuţa, te rog! zise el ş-şi întinse braţul spre mine.

- Hmm!

Am început să merg mai repede decât el, lăsându-l în urmă. Voiam să văd ce face. Mă va lăsa sau va veni după mine? Totuşi, era doar un joc stupid de al meu. Desigur că veni după mine. Privirea îmi căzu pe îngheţata mea care era pe sfârşite şi îmi veni o idee!

Când ajunse Paul la mine, l-am luat pe neaşteptate şi l-am trântit pe zidul de lângă noi. Mi-am împins genunchiul între picioarele lui. O mână îmi era ocupată în timp ce cealaltă era pe umărul lui. Paul se uita confuz la mine. Am rânjit malefic şi mi-am îndreptat îngheţata spre faţa lui.

Da! Voiam să i-o lipesc pe faţa aia fericită, care mă făcea să uit de orice! Planul decurse pe jumătate bine. Din păcate, îşi dădu seama în ultima clipă ce aveam de gând să fac şi reuşi să se ferească la timp, dar nu îndeajuns. De la colţul gurii, avea o linie albă, până la ureche. Am râs şi i-am făcut cu ochiul. Bineînţeles că avea să se răzbune pe mine, dar nici de data asta nu l-am lăsat să mai facă ceva.

Paul

- Kat..., am început eu ameninţător să spun, dar nu m-a lăsat să continui.

Îmi arătă limba într-un mod jucăuş, ca o pisicuţă şi începu să-şi guste din propria îngheţată de pe obrazul meu. Atingerea ei mă făcu să vibrez şi să o vreau numai pentru mine. Am zâmbit şi un chicot mi-a scapat printre buze. Când îşi termină treaba, mă privi în ochi. Vedeam aceea bucurie nemărginită, dar şi aceea tristeţe ascunsă adânc. În acel moment, mi-am jurat că o voi face fericită.

- Hei, ai ratat o mică pată aici! am atenţionat-o eu, deşi nu ratase nimic.

Ea se aplecă, apropiindu-se de gura mea. A întins limba rozalie şi a întâlnit-o pe a mea. După, de parcă o întreagă explozie ne-ar fi cuprins pe amândoi, am început să ne sărutam. Limbile noastre se căutau sălbatic una pe alta. Adoram momentele acelea când puteam să o fac să uite de probleme şi să se dezlănţuie aşa cum dorea. Amândoi voiam o parte din celalalt, daca asta s-ar fi putut realiza. De fapt, cine spunea că era imposibil? Totul era posibil dacă voiai!

Ne-am despărţit, amândoi zâmbind cu plăcere.

- Şi... ce mai facem acum? vorbi ea, punându-şi capul într-o parte.

 Am luat-o ca pe un "apropo". M-am apropiat de ea cu paşi mărunţi.

- Acum, te voi pedepsi!

Katy o luă la fugă, râzând şi spunând:

- Nu prea cred!

Am luat-o după ea. Oamenii se uitau la noi ciudat, de parca eram nebuni. Katy se uita din când în când în spate. O ajunsesem din urmă, şi, când ajungeam puţin mai aproape de ea, începea să ţipe piţigăiat şi mărea viteza.

- Aleargă... cât vrei... dar... ţine minte... că tot... te voi prinde! ziceam eu cu întreruperi din cauza fugitului.

- Hai lasaaaaaaăăă! se auzea vocea ei obosită din faţă.

După multe încercări eşuate, am reuşit în sfârşit să o distrag de la a alerga şi am prins-o de talie.

- Ce credeai? Că vei fugi până la infinit? am întrebat-o eu, şoptindu-i la ureche.

Katy mă imită, prostindu-se. Am întors-o cu faţa spre mine. Zâmbea aşa de inocentă. Voiam să o văd mereu aşa. Nu-mi venea să cred ca eu mă îndrăgostisem de ea! Ea un înger, eu demon, ce mai combinaţie! Dar... stai puţin aşa, eu nu eram un demon rău. Doar voiam să fac în aşa fel încât să stau cu Katy pe vecie, să fie a mea, să nu o împart cu absolut nimeni. Doar noi doi, împreună.

Ok, deja o luam razna! Mă gândeam mult prea mult la viitor şi exageram în privinţa ei. Cred că dacă mai făceam aşa, aş fi ajuns să o absorb pe Katy în mine la ce dragă îmi era.

- Paul, te iubesc, îmi zise ea cu seriozitate, uitându-se în străfundurile sufletului meu.

- Şi eu te iubesc, i-am răspuns, mângâind-o pe păr, după care m-am aplecat să o sărut de parcă ziua de mâine nu ar mai fi existat.