Dacă ai putea, ai zbura împreună cu mine?

Optsprezece - Adio, tati...

Surpiz, surprize! Am reusit sa scriu un nou capitol.  :>

In maxim doua saptamani povestea o sa fie terminata. Asa ca... vreau pareri.  :-s  Sa stiu si eu daca ati trecut pe aici.   :*  :))

______________________________________________________

Optsprezece – Adio, tati...

Katy

Pluteam într-un ocean de întuneric şi... şi atât. Nu mai ştiam nimic altceva. Eram într-un loc fără început şi fără sfârşit. Nu exista timp şi spaţiu. Nu mirosea a nimic şi nu vedeam nimic. Toate astea mă derutau şi îmi făceau situaţia mai dificilă. Nu înţelegeam nimic. Confuzia şi teama îşi făceau loc în inima mea.

Şi, cel mai important, până atunci plutisem în neant, dar dintr-o dată mă trezisem că mă prăbuşesc. Unde, nu ştiam şi nici nu cred că voiam să-mi imaginez. Încercam să mă prind de ceva... de smoala aceea din jurul meu, de orice care mi-ar fi putut întârzia soarta cu câteva minute măcar. Dar degeaba. Continuam să cad. Eram fără speranţă.

Dar, exact când mă aşteptam mai puţin să întâlnesc capătul acelui tunel întunecat, aterizasem pe o pajişte înverzită şi plină de viaţă. Cât vedeai cu ochii, era numai iarbă până la glezne. Avea o culoare ciudată de verde, parcă sclipea. Soarele dogorea pe cer, iar mirosul de proaspăt plutea printre ramurile copacului ce apăruse dintr-o dată în faţa mea. Un corp stătea în fund la baza acestuia. Era tata.

“Tati? Tatăl meu?”, am întrebat încet şi cu îndoială.

Îmi era frică. Poate că dacă vorbeam prea tare aceea imagine armonioasă s-ar fi destrămat. Tata doar mi-a zâmbit nostalgic. Nu înţelegeam de ce. Ar fi trebuit să fie bucuros că mă vede, nu? Eu aşa mă simţeam, în ciuda faptului că nu ştiam ce făceam acolo.

“Tată, eşti real?”, am spus, de data asta mai cu veselie, căci dorul mă cuprinse, de atâta timp cât nu îl mai văzusem.

M-am apropiat şi l-am studiat mai bine. Era îmbrăcat lejer, în nişte pantaloni gri de sport şi cu tricoul lui preferat, cel cu dungi orizontale albastre şi albe. Părul lui cărunt era tuns scurt şi ochii aceia exact ca ai mei mă priveau cu tristeţe. Dar era ceva schimbat la el. Ridurile sale nu mai erau aşa evidente. Arăta mai tânăr.

Îmi venea să-i sar în braţe şi să nu mai plec de acolo. Însă nu am făcut-o. Ceva îmi spunea că nu ăsta era motivul pentru care eram acolo.

“Ce se întâmplă?“, am mai încercat eu, căci privirea lui mă îngrijora.

“Stai, jos, Katy!”, mă îndemnă el în sfârşit, bătând pământul de lângă el cu palma.

“Mi-a fost dor de tine.”, i-am mărturisit eu în timp ce mă aşezam în fund în locul indicat de el.

“Şi mie, maimuţică, şi mie...”

Am zâmbit automat. „Maimuţică” era numele meu de alint de când fusesem mică. Dar zâmbetul meu se duse pe apa sâmbetei când tata şi-a aţintit privirea aceea serioasă în ochii mei. Nu era de bine. Ce făcusem?

„Trebuie să îţi spun ce s-a întâmplat. Repede, căci nu avem prea mult timp.”

“Ce? Ce-am făcut?”, am întrebat eu curioasă. În momentul acela, îmi lipseau până şi certurile tatei. Dar, deodată, mi-am amintit tot. Iar realitatea mi-a tăiat răsuflarea, ca o palmă dură peste faţă. El nu era acolo pentru a-mi face observaţii. Aş fi vrut eu să fie aşa. Era acolo pentru a-mi explica nişte chestii grave. “Oh, nu.”, am murmurat tristă.