Dacă ai putea, ai zbura împreună cu mine?

Cincisprezece - Schimbătoare

                    Cincisprezece – Schimbătoare

- Ah, nu ai putut. Ce scuză frumoasă ai. Nici eu nu pot să fac unele lucruri dacă luăm problema aşa, îi replică Paul lui Aaron cu o grămadă de ironie în voce.

- Tu îl ştii foarte bine pe taică-tu. Ştii doar ce mi-ar fi făcut, şuieră Aaron printre dinţii încleştaţi.

- El nu ar fi aflat. Nu ar fi avut cum să afle. Ar fi fost mult mai uşor dacă mi-ai fi spus, spuse Paul nervos.

Pentru ce se certau ăştia doi? Ce nu îi spusese Aaron lui Paul de i-ar fi fost mai uşor şi nu ar fi trebuit să afle Peers? Apoi mi-am adus aminte: ei erau verişori. Era o problemă din familie probabil.

Am schimbat o privire cu Keira. Era mai nedumerită ca mine. După, ca şi cum ne-am fi înţeles din priviri, am scos amândouă capetele uşor de după colţ pentru a-i vedea pe cei doi. Stăteau în mijlocul holuli gol, faţă în faţă. Paul mai avea puţin şi îl strângea de gât pe Aaron, iar Aaron încerca să nu lase asta să se întâmple. Îmi venea să ies de după colţ şi să îi dau cap în cap, dar habar n-aveam care era situaţia lor. Curiozitatea mă rodea pe dinăuntru. Şi era bine ca nu eram singură. O vedeam pe Keira gata să iasă să întrerupă cearta celor doi şi să-i întrebe ce se întâmplă.

- Frate, înţelege odată. Îmi era frică de ce mi-ar fi putut face, ok? zise Aaron încercând să scape de acuzaţiile lui Paul.

Şi nu am mai rezistat. Am păşit în faţă, iar cei doi şi-au întors automat privirea spre mine. Erau şocaţi. Nu se aşteptau să apar acolo, normal.

- De ce vă certaţi? am întrebat eu cu sprâncenele ridicate, apropiindu-mă de ei.

Keira mă urmă şi ea. Alte priviri mirate.

- Katy, el ştia de noi! Adică ştia ce suntem noi. Iar Peers i-a spus să nu-mi zică nimic, îmi explică Paul gesticulând exasperat.

- Stai, vrei să spui că şi Aaron e..., începu Keira să spună.

- Da, exact asta vrea să spună. Îi pot vedea şi eu aura. A lăsat-o afară acum, dar a ţinut-o în frâu mereu, am întrupt-o eu nerăbdătoare.

Vedeam o aură pentru prima oară. Şi pe a lui Paul o vedeam acum. La amândoi era extrem de întunecată. Normal, doar erau demoni. Doar nu mă aşteptasem să fie roz, nu?

Şi, nu eram supărată că Aaron nu ne spusese. Ba chiar îl admiram că reuşise să ţină secretul. Nu mi-ar fi plăcut ca Peers să îi facă ceva lui Aaron, după ce ne făcea nouă.

- Ei bine, mă bucur să ştiu că voi doi vă înţelegeţi bine, în ciuda lui Peers, ne transmise Aaron zâmbind uşurat pentru că l-am salvat oarecum de Paul.

- Să înţeleg că eşti de partea noastră? am întrebat eu, clipind din genele mele lungi ca o dobitoacă.

L-am simţit pe Paul cum se încordează lângă mine.

- Normal. Dar, ne apărăm cu toţii spatele, nu?

- Desigur, Aaron, răspunse Keira în locul meu.

M-am dus la Paul şi mi-am încolăcit braţele pe după talia lui. Şi l-am strâns tare, astfel că nu avu de ales decât să-mi răspundă la îmbrăţişare şi să mă sărute gingaş pe buze. Cu mine, parcă ar fi fost o cu totul altă persoana. Îşi destinse muşchii, de parcă cearta de mai devreme nu ar fi avut loc. Aşa. Era bine. Într-un fel, eu eram drogul lui şi el era drogul meu, ştiţi?

Se sună pentru masa de prânz, iar valuri de elevi începură să curgă pe holuri. Ne-am îndreptat repede şi tăcuţi spre cantina, iar, în timp ce ne hrăneam stomacurile, îi povesteam şi lui Aaron tot ce trebuia să ştie. Iar el ne spuse de asemenea ce trebuia să ştim noi. Bine, înainte să apară Sam şi Marie la masă. În fine, le-am zis şi lui Aaron şi lui Paul despre pana lui Peers. S-au îngrijorat imediat, dar bineînteles că mie mi-au zis să nu îmi fac griji.

Aaron ne zise ca el putea sa vadă lucrurile rele din viitor. Mamă, ce putere. Dar nu vedea nimic la momentul acela. Era de bine sau de rău? Ne spusese că Peers avea un coleg care putea bloca anumite puteri din acestea mintale. Peers... nu mai avea puteri, de când Ivy se transformase şi ea în demon. În schimbul puterilor, avea o mare ură în el, ce putea fi periculoasă.

Am mai aflat şi că Peers avea oameni care lucreau pentru el în stânga şi în dreapta. Pff... ce oameni? Demoni şi vampiri. Când mă gândeam sau când auzeam cuvântul “vampir” mi se făcea pielea de găină. Cu “demon” şi “înger” mă obişnuisem, dar nu şi cu vampirii. Sugători de sânge. Sălbatici şi de necontrolat. Niciunul bun care să se hrănească cu sânge de la animale, aşa cum vedeai prin filme.

Trecuse aşa puţin timp de când venisem aici şi deja era de parcă de fapt aş fi locuit de o viaţă în oraşul acela. Mă îndrăgostisem. Aflasem că sunt înger, iar baiatul pe care îl iubeam demon. O prietenă de a mea era vrăjitoare. Iar acum verişorul lui Paul era şi el demon. Tatăl iubitului meu voia să mă vadă moartă, iar în ziua aceea avea să se decidă totul. Îl avea prizonier pe un băiat neajutorat care îmi era precum un frate. Câte se mai întâmplaseră?

Mă durea capul. Aveam nevoie de ceva care să-mi distragă atenţia.

- Keira, vreau să te văd făcând o vrajă micuţă, te rog, m-am trezit spunând.

Tocmai se terminaseră orele şi iesisem în curtea şcolii. Eram eu, Paul, Keira şi Aaron.

- Dacă vrei tu..., îmi zise Keira uitându-se şmechereşte la mine.

Apoi, dintr-o dată, la o zvâcnire a mâinii Keirei, vântul suflă cu putere spre obsedatele care tocmai veneau spre Paul. Fustele mini li se ridicară în sus, lăsându-le... cu chiloţeii la vedere. S-au facut toate roşii la faţă. Încercau să-şi pună la loc fustiţele, deşi ele nu înţelegeau că nu puteau. S-au auzit imediat fluierăturile şi ovaţiunile tipilor mai perverşi. Ar trebui ca fetele acelea să îi mulţumească mai tarziu Keirei. Îşi câştigaseră mai mulţi fani.

Când Keira îşi lăsă în sfârşit mâna să cada liberă pe lângă corp, vântul zbură ca prin minune, lăsând fustele în jos. Am izbucnit în râs, iar Paul trebui să mă ţină ca să nu cad din picioare. Frate, dacă şi-ar fi văzut feţele! Aoleuu, fusta mea! Ar fi trebuit să am un aparat de fotografiat şi să le fi făcut o poză!

- Gata, gata! îmi spuse Aaron bătându-mă liniştitor pe umăr.

După ce mi-am revenit, am început să mergem dinou. Destinaţia era casa mea, unde aveam să ne finisăm planurile. Ne înţeleseserăm să vină şi Aaron cu noi în seara aceea. Nu ne mai rămânea decât să aşteptăm.