Dupa 2 luni...
Se pare ca suntem tot despartiti si in acelasi timp de nedespartit. In tot acest timp viata mea s-a schimbat din cauza unei clipe.
Am suferit un accident rutier, un taxiu a dat peste mine si asftel am ajus prin spitale, operatie si imobilizata la pat pentru 2 saptamani. Nu e prea grav, dar nu e nici tocmai ceea ce imi doream. Acum am inceput sa merg...am facut primii pasi cu el in minte,am facut asta pentru el, durerile erau groaznice, dar faptul ca el era cu mine, doar ca prieten, dar era, mi-a dat putere.
Sincera sa fiu acest accident m-a trezit la realitate, nu legat de circulatul pe strada pentru ca nu eu am fost vinovata, ci pur si simplu legat de viziunea mea asupra a ceea ce inseamna putere divina si speranta.
Daca Dumnezeu m-a salvat din acele chinuri si a facut astfel incat acel accident sa nu imi fie fatal, poate face prin credinta mea si speranta mea ca eu sa fiu din nou cu el...si sa ii demonstrez ca nu mai sunt scorpia care am fost, doar la suprafata, cand defapt l-am iubit intotdeauna, pacat ca nu i-am aratat.
Da,chiar asa, eu am gresit! Eu sunt de vina ca acum ingerul meu a zburat sa vegheze o persoana care probabil pare mai buna ca mine. Eu sunt de vina pentru tot! M-am comportat rece cu el, in ciuda faptului ca inauntrul meu il iubeam mai presus decat orice si el ma iubea...cred.
Vestea o primesc undeva la miezul noptii, asa ca toata noaptea n-am putut sa pun geana pe geana....Am fost asa rea? Da, are dreptate, dar IL IUBESC MAI MULT CA ORICE!
Din momentul acela m-am hotarat sa fac dreptate, desi nu am vreo legatura cu avocatura! Totusi sper sa ma descurc cu acest caz incredibil.
A doua zi ma trezesc, ii las repede un mesaj si plec,pentru ca intru la 9 in fiecare luni. Am practica pentru ca mereu mi-am dorit sa fiu invatatoare si sunt la profilul pedagogic in Elena Cuza. Fiecare ora de practica imi aminteste ca el mi-a indeplinit acest vis,el este cel care m-a sprijinit cel mai mult,el este cel care "m-a alergat" prin Carol ca sa pot trece proba de sport, de care mi-era cel mai frica, el a fost cel care ma asculta mereu cantand si ma incuraja. Era singurul om de pe planeta care imi stia toate gandurile...dar n-am apucat sa ii arat si sentimentele, nici macar un sfert din ele. Sper doar sa am candva sansa sa ii arat tot ce simt, sa ii demostrez in toate felurile posibile ca el e singurul pe care il vad alaturi de mine, in spital, la nasterea fetitei noastre.
Orele se duc in ciuda gandurilor mele destul de repede, distractie ca de liceu, rasete crizate, baietii frumosi din 173 si tot felul de chestii nebune. Ajung acasa si tot ce imi doresc e sa vorbesc cu el, dar cineva imi sta in calea fericirii... profu' de romana, care ne obliga sa citim "O noapte furtunoasa" pana a doua zi...iei. Citesc tot, dar realizez ca nu am retinut nimic si imi zic "Eh, ma bazez pe instinct si pe Elena." Tot ce aveam in cap in timp ce citeam erau versurile: " Nici Caragiale n-are o noapte furtunoasa/Atat de lunga si intensa ca a noastra", asta doar pentru ca asa obisnuim sa glumim eu si el chiar si acum, candva astfel de glume mai perverse ne-au salvat relatia..hmm, sau poate " virusul acela" de care imi amintesc si incep sa rad singura in camera. Mama ma aude si intra in camera mea, la ora 01:30, cand eu stateam in mijlocul patului cu jurnalul in brate. Am dat-o de belea...
