Jack and Jager

Capitolul 16: identitate

•Amber Run - I Found
•Tom Odell - Heal
•SYML - Where's my love
•FINNEAS - I lost a friend

-Băi Codrin, ce naiba faci?! mă întreabă Vlad, vizibil nervos.
Clipesc confuz și realizez că am pierdut meciul de fotbal de masă, iar Sandra și Ana bat palma fericite. Îmi scutur capul și-mi îndrept atenția înspre suprafața de sticlă a mesei. De vreo lună, atenția mea e ca dracu. Constant mă pierd în capul meu, fără vreo modalitate de a ieși de acolo. Expir zgomotos și mă îndrept înspre terasă, uitându-mă la oamenii din jur.
Vlad apare cinci minute mai târziu, cu o bere în mână și o expresie indescifrabilă. Bag picioarele, tot timpul bagă fața asta când urmează să mă ia la întrebări. Mă poate lua la întrebări, nu are garanția că o să-i și răspund.
-Ce-i cu tine frate, întreabă el, împingând sticla mai aproape de mine, privindu-mă în ochi. Eu nu ezit și dau pe gât berea.
-Nici eu nu știu, îi răspund cu jumătate de gură, iar asta e doar pe jumătate adevărat: știu cine e cauza problemelor mele.
-Frate, hai să lăsăm pariul, continuă el, coborându-și vocea la final, uitându-se înspre ușa de la terasă. Îmi ridic o sprânceană și continui, curios:
-De ce?
Vlad doar își freacă palmele, semn că-mi ascunde ceva. Ochii mei se focusează pe fața lui, moment în care Ana și Sandra intră pe ușa terasei, cu pahare cu sigla Jagermeister în mână. Sandra se pune lângă mine, moment în care mă trag să-i fac loc și nici nu mă uit la ea, dar Ana se pune foarte aproape de Vlad și acesta nu se dă la o parte. Discret, mă uit la mâna lui Vlad care o ține pe a lui Ana pe sub masă.

Aha, zic și rânjesc mental. Nenorocitul! Oare cum o fi reușit?

Fac contact vizual cu Vlad și dau ușor din cap în semn de da. Deci asta făcea prostul atâta prin oraș, am fost atât de prins în ale mele încât nici nu am realizat.

Deci, pariul a picat. Bine că el a renunțat primul, altfel eu nu puteam continua.
—Despre ce căcat vorbești? Logic că puteai continua. Ce voiai să faci, să-i spui că renunți? Nu renunți și nu pierzi niciodată.
Da, dar de data asta e diferit.
—Ce e diferit? Că faci o hiperfixație pentru 3 zile? Știi că o să treacă. Știi că nu te poți atașa. Ești defect, Codrin, asta nu e ce crezi că e.
Taci! Nu-mi spui tu mie ce să fac și cum sunt!
—Dar sunt TU.

Simt că înnebunesc în propriul cap. Dacă nu mi-e posibil să duc o relație, de ce inima îmi spune altceva? De ce mă înnebunesc?!
Ceva îmi atinge mâna și mi-o trag, tresărind. Când mă uit ce m-a atins, Sandra își trage mâna înapoi, încercând să-și ascundă dezamăgirea. Eu doar pufnesc și mă ridic de la masă, plecând înspre locul meu uitat de lume.
Cu căștile în urechi și cu țigara aprinsă, mă uit în zare, și mă simt ușor trist. Mai mult melancolic aș spune. În playlist apare Chase Atlantic și trebuie să mă stăpânesc să nu arunc telefonul. Nici nu vreau să mă gândesc la ea.
Viața chiar e crudă. Până acum, nu mă atașam și nu mă pierdeam în halul ăsta, iar acum totul se simte ca o glumă masivă. De parcă urmează să sară cineva din tufișuri și să se prezinte ca fiind de la ochii din umbră. Mă enervează că mă gândesc la ea, că vreau să o văd, că vreau să o sărut; mă umple de furie că nu mă pot desprinde și nu mă pot uita la alta, dar mai ales mă umple de furie că devin gelos. Refuz să cred că simt ceva pentru ea. Îmi place să mă mint că pot fugi la alta.

Și, pentru cinci minute, chiar mă cred.

M-am decis să o evit, dar apare peste tot. Parcă o chem cu gândul. Dacă stau departe suficient de mult, o voi uita, sunt sigur. Trebuie să încerc, altă alternativă nu am.
-Ce faci aici, Constantin? aud din spatele meu și sângele îmi îngheață în mine.

Ce caută aici?
—SCAPĂ DE EA.
Taci, în morții mă-tii! Doar taci!

-Taci! țip la rândul meu, întrerupând-o pe Sandra. Doar taci! Nu mai vorbi, nu pot să mă concentrez! Pleacă și lasă-mă în pace! zic și mă ridic să plec, dar Sandra mă trage de mână și mă întoarce.
-Nu mă interesează prin ce treci, spune ea cu un calm de gheață, dar nu ai nici un drept să vorbești așa cu mine, continuă ea și mă fixează cu ochii ei căprui (sper că nu am zis în alte capitole altă culoare), acum acoperiți cu o ,,peliculă" de gheață. Îmi trag mâna din mâna ei și furia pune stăpânire pe mine și înainte să pot să-mi stăpânesc cuvintele, mă trezesc vorbind:
-Te urăsc, Alexandra, spun, fără pic de emoție. Ego-ul meu se hrănește din lovitura pe care i-am servit-o. Nu mai vreau să te văd și nu mai pune niciodată mâna pe mine, zic cu un ton de gheață și când văd că ceva se sparge în privirea ei, ego-ul râde iar inima tresare.

Cred că nu am făcut bine.
—Va trece peste 2 zile, taci.
Tu să taci! Nu mă simt bine!

Rămân pe bancă, în timp ce ea rămâne în spate și simt golul din creier și noul gol apărut în inimă mai tare ca niciodată.

Poate pot încerca... poate pot reuși...
—Ce să încerci mă? Tocmai i-ai spus că o urăști. Acum ea te urăște mai mult decât te urăști tu pe tine. Și e bine, e ce vrem.
Taci! Nu asta vreau! O vreau pe ea!
—E PREA TÂRZIU ACUM.

Îmi arunc pachetul gol la dracu în praznic și brusc o amorțeală mă cuprinde. Toate sentimentele mi-au dispărut. Poate sunt defect și nu merit. Acum realizez în ce superficialitate mă complăceam înainte; ce fațadă mi-am creat ca să mă descurc cu toate. La dracu, că tot așa distrus am ajuns.

ACEL CODRIN BRADEA NU MI SE MAI POTRIVEȘTE.
Dar mi-e teamă că ce devin e de cinci ori mai rău. Sunt prea amorțit ca să-mi dau seama și prea înfrânt ca să mă lupt. Mi s-a prăbușit toată lumea în cap și criza asta de identitate e cireașa de pe tort. Vreau să mă duc la ea.

-Nu te urăsc pe tine, mă urăsc pe mine, îmi imaginez că-i spun lui Sandra și zâmbesc, imaginându-mi că va înțelege.

Dar în seara asta,
O
LAS
SĂ
PLECE.

(Edit: nu știu ce fac, dar poftim un capitol, chiar recomand să ascultați piesele de la începutul cărții pentru ✨efectul complet✨ al capitolului)