Melaniapovestește
Nu știu ce se întâmplă cu mine. Nu mai sunt atentă de ceva vreme la ce spune Laur. La un moment dat, mă trece un fior și ochii mei reacţionează imediat.
- Tata.....e tot ce apuc să spun în timp ce mă ridic și alerg. Nu știu unde, doar o fac. De când eram mai micuţă, cam de la 9 ani, am fost foarte deschisa cu părinţii mei. Am format cu ei o legătură empatică și acum, de fiecare dată când li se întâmplă ceva, eu știu, și invers. Ceva grav i s-a întâmplat lui tata și nu stiu ce. Mă înţeapa inima. Ce se intâmpla? De ce azi ? De ce totul așa de repede ! Cred că știu ce s-a întâmplat dar nu vreau să mă gândesc! De ce tata ? De ce eu ? Îi aud pașii lui Laur în spatele meu. Aleargă după mine. Nu vreau să mă vadă în halul îsta?
- Meli, stai! De ce fugi?
- De ce îţi pasă ? Nici nu mă cunoști. Spun eu în timp ce alerg si plâng. Se aude un bubuit. O serios ? Chiar acum ? Din ce film fac pate ? Ploaia începe să cadă și eu alerg în continuare. Dar unde mă duc? Fugi ca o proasta ce ești, de cineva care încearca să te ajute, într-un loc pe care nu îl știi, doar pentru că tu crezi că tatăl tău a murit, dintr-un sentiment stupid! Poate doar îţi era frig! Și de data asta eu cea enervantă am dreptate. Mă opresc, dar ceva mă lovește din spate și cad în faţă. Aterizez într-o băltoaca și el cade peste mine. S-au inversat rolurile! Iar nu imi pot ţine gura. Îmi jur că o să îmi pun lesă și botniţă. Acum lumea nu o să te facă nebună numai pentru că vorbești singura, ci și pentru că încerci să pui botniţă unei voci!
- Iartă-mă. Spune ridicandu-se. Pot să ştiu și eu ce am spus de fugi de mine plângând?
Căcat! Acum crede că e vina lui!
- Dar nu fug de tine!
- Atunci de cine? Și în ochii lui se citea curiozitatea.
- Nu e treaba ta ! Spun eu cât de rece pot. Nu îl pot include și pe el în problemele mele. Ar fi prea mult. Și o să mă creada şi mai ciudata.
- De ce? Spune el ușor dezamăgit.
- Pentu că nu te cunosc!
- Da ce-ţi veni? De ce urlii la mine?
- Nu urlu! Ba da!
- Taci!
- De ce?
- Iar am vorbit aiurea cu voce tare!
- Da cu cine dracului vorbești? După ce că te arunci pe mine pe hol, mă faci să mă cert cu soră-mea, apoi chiulesc tot din cauza neatenţiei tale, încerc să ne împrietenim dar tu nu vrei! Dupaia spui baliverne și mâ faci să alerg trei străzi dupa tine ca mai apoi să urli la mine! Ce e cu tatăl tău de pleci plângând sau am zis ceva atât de rău încât să îl strigi pe el? Ţipă el la mine.
- UNU: nu am vrut să cad peste tine pe hol DOI: nu eu te-am facut să alergi dupa mine TREI: dacă ţi-am creiat atâtea probleme de ce nu pleci pur și simplu? PATRU: tu nu ai zis nimic și CINCI: nu îţi zic nimic pentru că ai să mă crezi o ciudată mai mare decat mă crezi acum și prefer să rămân ciudata de acum care cade și vorbește singura decat cea care o să mă crezi dacă o să îţi zic ce am! Zic eu printre lacrimi. Nu știu de ce plâng. Eu nu sunt o plângăcioasă dar acum chiar nu mă pot abţine. Am noroc că plouă. Nu vreau să mă vadă nimeni în halul în care arăt acum. Sigur am ochii roșii şi unflaţi, iar atunci când plâng mi se înrișește nasul.
- Dar eu nu vreau să plec. Și nu te consider o ciudata! Și eu mai vorbesc singur. Nu am vrut să te simţi prost. Doar am spus ce am gândit. Ceea ce nu fac niciodată.
