A trecut o săptămână de la pierderea părinților mei. Aceasta a fost plină de evenente neimportante. Doar căutări în zonă și nici o urmă de Laur. Părinților lui le-am spus că a câștigat o croazieră de autocunoaștere care nu are o durată anume, aceasta fiind diferită pentru fiecare calator. În această croazieră neavând voie să folosească nici un mijloc de comunicare și nici un fel de aparatură tehnologică, aceasta fiind confiscată și ascunsă până la sfârșitul taberei. Ne-au crezut ușor. Cei drept sunt cam creduli și m-am bazat pe faptul că ei cred tot ce spun eu. Maria a fost singura care a banuit ceva, dar nu prea îi pasă. S-a bucurat că fratele ei a ieșit puțin din peisaj fără să comenteze mai mult decât cu o srâmbătură. Nu am mai fost la școală ceea ce îmi convine. Am făcut antrenamemte în fiecare zi câte 4 ore. Asta ma ajutat să dorm buștean și nu am mai avut coșmaruri. Este ora zece și tocmai am ieșit din dușul binemeritat. Sebi e în camera lui. Nu știu ce face. Probabil face cercetări la cazul nostru. E foarte bun în ceea ce face. Pare perfect dar de fapt este foarte rănit și se ascunde în spatele muncii lui. Nu prea ma interesat această cercetare nu pentru că nu vreau să îmi găsesc prietenul. Ci pentru simplul fapt că nu o înțeleg. Sebi se descurcă și am încredere că știe ce face. Deși locuiesc cu el de atâta vreme, îl cunosc atât de puțin ! Se poate spune că este reciproc. Eu am stat tot timpul ascunsă, în întumeric și închideam orice simțeam în interiorul cutiei mele de secrete din sufletul meu.
Acea cutie nu are și un loc de ieșire și în curând o să explodeze. Sper să nu fie așa curând. Cred că dacă aș lăsa acea cutie să se spargă m-aș frânge. Izolarea mă face să uit că sunt inutilă și nimeni nu are nevoie de mine. În întuneric știu sigur că nimeni nu mă va judeca. Nu încurc pe nimeni. Nimeni nu îmi poate arunca adevărul în față. Că sunt o ciudată și mă simt de parcă nu m-aș integra undeva anume. Sunt o actriță în rolul vieții mele, un simplu alergător prin spirala nesfârșită a timpului care până la urmă se plictiseste de sunetul pașilor noștri și îi înlocuiește cu uni noi, ce o vor amuza în continuare în lunga ei stralucire inepuizabilă. Nimeni și nimic nu o poate face pe spirală să nu ne azvârle când obosim și sunetul pașilor noștrii ușori și întelepti este nesemnificativ pe lângă zgomotul făcut de fuga tinerească și tropaitul neștiintei. Dar e un drum lung până la cunoastere și spirala uită ceva: că mai întâi trebuie să înveți să mergi și abea apoi să alergi. Iar uitarea acestei lecți principale îi face pe concurenți să inverseze aceste două etape și făcându-i să alerge la nesfârșit uitând de pauze și de scopul curesei. Dar până la urmă toți alergătorii se împiedică în propriile greșeli, care sunt normale, și rana te face să încetinești și să îți asculți sufletul, detașându-te de toate începi să te descoperi și doar când mergi vezi și ce este în jur. Când alergi nu vezi și restul, doar tu și drumul. Dar piatra nu este pusă acolo întâmplător. Nu te spetia dacă ceilalți încă alergă. Tot ce trebuie să faci este să te dai din calea lor, și să ți-o găsești pe a ta. Și ei vor avea pietrele lor. Nici un drum nu este la fel. Tu doar trebuie să îl urmezi pe al tău. După ce l-ai găsit, caută-te. De căutarea asta este imteresată spirala. Iar când ajungi la gradul de înțelepciune necesar pentru a te descoperii exact în centrul tău, imediat ce scopul găsirii tale a fost atins, spirala te azvârle la origini, unde trebuie să îți prezinți drumul, cu bune cu rele, și vei fi judecat. Ei bine, eu mă simt ca o exceptie. Eu nici nu alerg, nici nu merg. Eu sar. Mă simt de parca aș sări peste anumite etape iar călătoria mea este mai grea deoarece toți înfruntă problemele zilnic, gradat, încât unora nici nu le mai dau atenție. Mie în schimbmi se întâmplă astfel: am o perioadă de liniște și apoi, Zbang! Universul îmi dă o palmă și mă face să rezolv toate problemele în acelaș tinp.
Dar am auzit că nu primești un drum anevoios fără cheia de pa fiecare cufăr. Nu ți se dă o viață pe care să nu o poți duce. Și că tot ce ai nevoie este în înteriorul tău. Cheia este în tine. Dar nu uita, cheia fericiri este cea mai ascunsă și e al dracu' de greu de obținut. Din nou cred că la mine s-a făcut o greseală. Cred că plicul în care cheile mele erau puse au fost furate sau rătăcite pentru că eu nu le găsesc.
Simt cum mă fură somnul și gândurile se domolesc și mă lasă să îmi odihnesc sinapsele pentru următoarea zi.
****
Stiu că e scurt. Vă rog să îmi iertați greșelile. Sper să nu vă plictisiți, acest capitol fiind unul mai filozofic
