Mereu mi-a stat în fire să ridic o mână de ajutor celor aflați în nevoie. De multe ori mi-am rupt din suflet ca să pot fi acolo. Să sprijin temelia să nu se prăvălească în eșec. Să îmi pierd clipe în șir trăgând de laț ca totul să fie bine, iar rezultatul să strălucească.
Dar tot de atâtea ori mâna mi-a fost retezată.
M-am vândut zadarnic și degeaba, ca să sfârșesc la fel de șifonată ca o hârtie aruncată la gunoi. Marginalizarea n-ar fi putut să nu existe într-o astfel de ecuație cu schepsis, iar coșul de gunoi cu siguranță n-ar fi putut să nu fie sentința ajutorului făurit din inima mea. Exagerarea e și ea un glas al disperării pe care toți îl cunoaștem. Dar dramatismul e luat peste picior de parcă numai el e de vină în lumea asta, nu și cauza care se ascunde ca o vulpe, după ce a furat din coteț o găină durduleană.
Dar oare cât timp mâna are să mi se regenereze, înflorind parcă mai naivă și mai binevoitoare în ciuda încasărilor pe care și le-a luat atâtea clipe la rând?
Câte bucăți din mine mai merită să mai dau ca să ajung iar la containerul din spatele blocului, lângă bieții șobolani nevinovați?
Mai are rost să mă îmbăt în seaca speranță că vreodată voi fi cu adevărat de folos pentru tencuiala unei clădiri?
Sau mai bine zac în moloz și privesc printre mormane la fel de inutile precum eu, cum casa se ridică fără pilonul meu, iar amprenta mâinii mele e ștearsă iute de ploaia nepăsării și dezgustatul scuipat orgolios.
Mai are rost...?
CITEȘTI
Searbădă eliberare
Literatura Feminina|| O gloată de sentimente aruncate pe o foaie || Sub confortabila mască a anonimatului, mi-am cules câteva fragile picături de curaj și am îndrăznit a-mi deschise cufărul cugetului, de dragul de a vărsa în cuvinte și în rânduri, un strop din...
