Fiica Secretelor și a Blestemelor

8

Din Seetyr, orașul natal, Ira și-a luat o trăsură și a călătorit cale de două orașe apropiate. Drumurile sunt rele, iar trăsurile sunt slabe, dacă nu vrei să îți strici toți banii pe o nenorocită de călătorie, așa că a trebuit să facă o oprire. Jwak era un oraș mic, asemănător unui sat, cu oameni simplii, sărăcăcioși. Zona e plină de jefuitori și crime, fiind ultimul sălaș înaintea munților Valhar. Se spune că aici s-ar fi înființat banda care l-a ucis pe fostul rege, totuși, lumea părea să ignore orice străin sau trecător visător și își vedeau de treabă. Ira cercetase locul, pe care îl mai văzuse în trecut și se duse la un fermier care îngrijea cai. Mai bine propriul cal, decât o trăsură murdară și scumpă. Fermierul numai trăia, dar soția încă avea grijă de ultima bucată de pământ și câteva animale. Vremea era mai rece ca în alte părți din lumea aceasta, agricultura nefiind punctul forte al Serenului.
Serenul e un regat mic, muntos, înconjurat de mări și oceane, un loc situat în nord-vestul lumii, în colțul oricărei hărți.
Ajunsă în hambarul murdar, în fața ei se postară patru cai. Un armăsar brun, uriaș, își întinse capul înainte, încrezător și necheză când o vede pe Ira. Toți par mici în comparație cu el, dar ceva părea greșit. Ira se apropie de ceilalți și scoate pumnalul în fața lor.
– Dacă aveți de gând să veniți cu mine, asta înseamnă să vă sacrificați, vorbește ea de parcă le-ar vorbi unor oameni ce îi înțeleg limba.
Armăsarul face un pas în spate și se retrage în spatele unui mânz alb ca neaua, blând, nepregătit și celelalt, o femelă cu pete și blană decolorată. Toți păreau nepotriviți, până în momentul când ceva întunecat se mișcă în spatele lor. Aceștia nu se dau din cale, ci îl acoperă, nefiind foarte înalt. Ira se strecoară pe lângă aceștia, aruncându-le o privire încruntată, până ajunge în fața unui cal întunecat ca noaptea cu o pată rotundă și albă pe frunte, ca o lună plină în miez de noapte fără stele. Ochii ii erau de neclintit, ca și cum ar fi îndurat multe.
– Acesta e cel mai încăpățânat cal. Mi-a dat multe bătăi de cap și totuși am ajuns să îl păstrez. Soțului meu îi plăceau rasa aceasta, spuse femeie gârbovită de timp, ce stătea în dreptul usii.
Ira îl priveam intens și îi cerceta fiecare parte a corpului. Era cel mai mic dintre ei și totuși cel care o atrăgea. Avea o figură sigură, ca a unui om încruntat, de parcă animalul ar fi avut un altfel de suflet.
– Îmi placi. Cum te numesti? întreabă ea ca și cum se așteptă la un raspuns.
Calul necheză, dar nu își clinti capu, ci îi umarii fiecare pas.
– Lună-Plină. Îți convine?
Acesta pufni mândru. Îi plăcea.
Ira îi cercetă copitele și coama încâlcită, pielea murdară, și totuși, acesta stătea fix, emanând o energie de luptător. Avea o rană veche de pe piept înspre umărul stâng.
– Se pare că amândoi avem un trecut.
Lună-Plină nu reacționă de data asta, ci își mută doar ochii cât Ira se mișca prin hambar în fața lui.
Aceasta se oprise în fața lui și își înclină capul ca o plecăciune apoi îi mângâie botul, fără teamă. Respirația caldă îi încălzea mâna.
– Eu sunt Ira, noua ta stăpână.
Calul încuvință pentru prima oară printr-o plecăciune, îndoindu-și un picior, cu botul spre pământ.
– E prima oară când îl văd făcând asta. De obicei stă la locul lui sau aleargă prin pădure, unde să nu îl pot vedea.
– Acum nu contează care îți este trecutul. De acum încolo, contează unde ne vom duce și ce vom face.
Ira e uimită de felul în care animalele par să înțeleagă ceea ce le spui, uneori, parcă mai înțelepți ca oamenii. Aceasta urmă calul când ieși țanțoș din hambar față de ceilalți, Ira negociind cu bătrâna despre preț. A fost destul de scump, dar tânăra considera că se merită și oricum mereu a preferat să călărescă, decât să trebuiască să aștepte vreun vizitiu infect sau să trebuiască să meargă pe jos cale de prea mulți pași. Acum putea pleca când voia și pe unde voia.

Se urcă pe Lună-Plină și călari până trecuse de gardul acelei case, printre pomi, de unde își pierduse urma. Când trecuse o perioadă scurtă de timp, calul se opri brusc în mijlocul drumului și se așezase jos, îndoindu-și picioarele, ca o cămilă.
– Ce s-a întâmplat?
Calul se uita înainte fără să o privească. Încăpățânare. Păcăleală.
Ira așteptă așa mai bine de 10 minute și jura că își scotea deja din minți.
– Așa te-ai prefăcut tu?
Ira îl mai privi odată și se prefăcu profund dezamăgită.
– Trebuia să îl fi luat pe armăsarul acela mare. Probabil el ar fi fost ai bun decât...
Înainte să termine, calul se năpusti înainte ca și cum brusc i-ar fi trecut toată oboseala și plictiseala. Alerga rapid, spre pădure, de parcă ar urmări vântul și ar face întrecere cu el.
Ira de abea se ținea de șa, mai ales când crengile îi dădeau fix în față.
– Afurisit mic ce ești. Unde mi oare pumnalul?
În acel moment, Lună-Plină se opri brusc, încât o azvârli pe Ira pe jos, chiar într-o baltă cu noroi. Calul începea să pufnească, ducându-și botul aproape de ea.
– Acum râzi de mine, așa-i?
Lună-Plină pufni din nou, bătându-i cu botul pe cap, încercând să îi roadă câteva șuvițe.
După ce se uscase și se sterse, începea să înainteze tot mai mult spre pădurea întunecată. Cerul era oricum împodobit cu nori grei, în jur fiind întunecat toată ziua, dar acum pădurea era doar o mulțime de umbre și un întuneric sinistru. Scoarța copacilor era crestată cu semne străine, dar totul era pustiu, ca și cum nu a mai fost nimeni pe aici, doar copaci înalți și groși, cu crengile urcate spre cer. Pământul era mlăștinoas, fără de vreo urmă, doar a lor în toată pădurea.
Când întunericul se lăsă, cei doi poposiseseră și își făcuse un foc mic. Mâncă o bucată de pâine și îi dăduse mărul lui Lună-Plină, încercând să își aline foamea, până să adoarmă în acea răcoare.
Ira se ghemuiește lângă un pom, dar până și focul nu putea să îi încălzească în acea pădure în care vântul șuieră ca o melodie funerar. Lună-Plină se așează lângă ea, încât Ira să se încolăcească în jurul lui.
– Poate că, într-adevăr, ești un cal special.
Înainte ca ea să mai audă ceva, pleoapele îi cad și un somn adânc i se amorțește în oase.