Fiica Secretelor și a Blestemelor

12

Durerea de cap și setea o trezi pe Ira. Înainte să deschidă ochii, simții un material aspru ce îi încălzea pielea de răcoarea nopții. Trebuia să fi trecut o zi ca drogul să își piardă efectul, asta însemna că a dormit mai mult decât și-ar fi închipuit.
Când ochii i se deschise, văzu că se apropia de malul unui râu liniștit ce își făcea cărare printre pomii giganți. Mai departe de lăcașul lor, mai aproape de capitală.
Imaginea locului era sinistră, dar asta nu o sperie pe Ira, căci l-a mai văzut de nenumărate ori. Când cântări situația și se mai gândi la posibilitățile întâmplărilor, simți o limbă aspra pe frunte și o respirație caldă.
– Lună-Plină!
O liniști faptul că acum însemna că totul era bine.
Ira se sprijini de mâna dreaptă să se ridice în fund, apoi se ridică cu ajutorul unui copac, în picioare. Corpul îi era încă amorțit, iar o durere parcă îi sfintecă mintea. Așteptă o perioadă, se ușurase și bău multă apă din râul rece, încât corpul își reluase mersul obișnuit.
Lună-Plină e nevătămat, ba chiar părea să aibă energie.
Ira aruncă o privire spre pătură și își dăduse seama că aparținea lor după modelele acesteia, deci altă variantă nu era decât că o lăsase să plece și să trăiască în continuare. S-au ținut de cuvânt.
– Plecăm? întrebă Ira pe calul flămând care răspunse cu un nechezat puternic.
Ira a dat din cap și încercase să se ridice pe cal, dar își verifică mai întâi buzunarele.
Pumnalul și harta erau la loc.
Lucrul acesta o uimi pe tânără și pentru câteva secunde se holba înspre direcția opusă.
Trebuia să îi mulțumească, dar nu avea nici un dar, așa că a luat o crenguță ruptă și a scris un mesaj pe pământul umed, lângă pătură, și înfipse bățul lângă.
– Poate lucrurile nu sunt în zadar, Lună-Plină. Poate așa s-a revanșat pentru ajutor.
Astfel, Ira se urcase pe cal și începea să călărească în lumina lunii spre locul căutat, dincolo de râul crescut și răcoros, apoi printre stejarii înalți.

Lupii se auzeau zbierând când luna ieșise de sub nori, ca o amuletă magică. O forță încărca pământul, dar era una periculoasă. Lumea are atâtea binecuvântări, dar trebuie mare grijă la ele, căci se pot transforma și într-o povară.
După multă vreme de mers, luna era în mijlocul cerului, așa că mai dura până să se facă lumină.
În depărtare se vedeau lumini palide și vârfuri ca de sulițe ce se înalță spre cer și ascund marea de dincolo. Capitala. Castelul se putea vedea de la distanță, fiind una dintre cele mai înalte și frumoase clădiri din lume. Așa ziceau alții, precum și faptul că e un dar de la zei, dar Ira știa că acelea sunt doar închipuii false și că sunt povești care să ascundă crudul adevăr.
Pământul devenea tot mai bătătorit cu cât cobora de pe acel urcuș, spre o nouă lume. Deși era târziu, lumini și oameni continuau să se miște printre străzile întortocheate. Asta însemna Qonyath, numit de rege și Valea Călăuzelor, o întindere mare de pământ în care totul e perfect, păcat că asta face parte din iluzia locului. Ira credea că locul e mai degrabă o închipuire a Visătorilor sau a melancolocilor și că oamenii renunță la viață pentru o singură monedă, în timp ce regele se face că nu vede. O lume ce se năruie cât vezi cu ochii și continui să o privești fără să faci ceva.
Fără să ezite, tânăra ajunse la marginea orașului, printre casele simple, până în Piața Orizontului, acum pustie în comparație cu zilele însorite. Ira continua să meargă pe Lună-Plină, privind împrejurimile ca pentru prima dată, cercetând fiecare bețiv și om suspect sau mai puțin suspect. Trebuie oricând să fii pregătit, indiferent de aparențe.
Fata se dase jos de pe Lună-Plină și se apropia pe jos spre hanul cu o inscripție mare deasupra ușii.
Porcul zburător pare la fel de viu ca întotdeauna, în orice parte a zilei. Cântecele răsună prin liniștea nopții, împreună cu râsetele și poveștile ce se pierd pe drum.
Ira intră în hambarul de lângă și îl leagă pe Lună-Plină de un stâlp lângă ceilalți cai, pune în față fân și umble o găleată cu apă.
– Am treabă, băiete. Trebuie să te părăsesc.
Calul nu reacționă, ci se holba la fată, încremenit, ca și cum nu ii venea să creadă.
– Nu te voi lăsa într-un loc că acesta, dar va trebui să aibă cineva grijă de tine mai mult decât am avut eu în aceste zile. Meriți mai mult.
Lună-Plină se întoarse cu spatele la ea și necheză frustrat în timp ce ronțăia niște fân bătătorit.
Ira îl mângâie pe coapsă și se îndepărtă din hambar. O urmă de părere de rău o umbri, dar nu își permise să o tragă în loc. Cu cât te atașezi mai mult de cineva, cu atât îți va fi mai greu să treci mai departe. Și iubirea are consecințele ei.
Ira păși încrezătoare pe pavajul din piatră, apoi deschide ușa șubredă cu un clopoțel ce anunță un nou venit. Încăperea era luminată și toate mesele erau pline de oameni cu băuturile adunate în fața lor.
Nimeni nu îi păsa și nu o observa cât se duse la bar, puse o monedă pentru șederea calului și o halbă de bere. Cât timp aștepta, cercetă fiecare om și fiecare intenție a sa. Mulți dintre ei stăteau cu capul lipit pe masă, alții cântau cu mahmureala în apogeul său, alături de prostituatele localului, dar alții păreau pur și simplu cuprinși în propriile povesti.
Luându-și halba de pe bar, aceasta se strecura printre oameni, dar se oprise când face contact vizual cu un străin de la masa povestitorilor. Cuvintele lor o atraseră de când intrase în han, dar nu putea să se lase păcălită de niște vorbe. Totuși, nu ezită să se așeze la masa lor, pe scaunul liber, lângă o femeie de culoare, cu părul creț, prins ca într-un ghem. Aruncă berea pe gât, alinându-și setea, fără să vrea, atrăgând atenția celor de la masă.
– Nimeni nu a putut vâna Balena Roșie, în afară de Veghetorii Morții, zise Ira.
Bărbatul acela o studia fără să scoată o vorbă, cu corpul solid, figura bătută de soare dar plăcută și ochii atenți pâlpâind de nuanțe închise și deschise în aceeași timp, dar nu el era șeful echipei, ci un bărbat masiv cu părul ca ceața și o cicatrice adâncă pe obrazul drept.
– Și cine ești tu ca să deții astfel de informații marinărești?
– Am fost acolo.
Bărbatul răbufii cu vocea-i răgușită, sorbind ultima gură de bere.
– I-auzi! Ați auzit sau mi s-a părut mie?
Ceilalți, femeia de culoare, un bărbat uscat și unul îndesat, aprobară, dar celelalt părea să o studieze în continuare, ca un asasin.
– Atunci, cine sunteți voi ca să râdeți de mine, răspunse Ira fără ocoliș cu un rânjet subtil.
– Lucrăm pentru Rege, nu visăm ca alții. Am omorât monștrii și am făcut numeroși bani pe spatele regelui.
Vocea răgușită și aspectul scorțos îi aminti de căpitanul navei Cioc Alb și deveni curioasă să afle cine sunt omenii aceștia.
– Ce motiv are regele să facă să vă sacrificați propriile vieți pentru un solz de creatură?
Bărbatul cărunt o privi intrigat, dar îi studie hainele și părul împletit.
– Ce ascunzi?
Ira pufni, dar se apropie de masă, punându-și coatele pe masă și mâinile împletite înainte feței.
– Vreau să mă alătur vouă, spuse ea direct, cu detașament în voce de parcă a fost hotărâtă să rostească asta de dinainte de a se cunoaște, chiar dacă e prima oară când îi întâlnește.
Ceilalți rămaseră muți, până și misteriosului i se ridică o sprânceană.
– Ne cunoaștem? întreabă acel bărbat pentru prima oară, parcă uimindu-se și ceilalți.
Avea vocea profundă, dar Ira trece cu vederea peste siguranța glasului frumos și ceva din privirea lui fermecătoare ce o intriga. Nu avea timp de altele.
– Poate da, poate nu. Poate ne-am mai întâlnit în altă viață sau cine știe unde ne-au intersectat drumurile, dar eu nu vă știu, spune ea mai mult în glumă.
Bărbatul cărunt o privea de data asta aspru, nemilos, ca și cum și-ar fi pierdut timp cu vreun tâlhar.
– Nu am de gând să îmi pierd vremea cu cineva care probabil nu a văzut o barcă în viață sa și crede că poate să păcălească niște marinari într-o călătorie pe mare. Dragă, viața și nici mare nu e așa cum par.
Ira zâmbi cu jumătate de gură, sprijinindu-se de spătarul scaunului uzat.
– În primul rând, nu aveți nici un drept să mă judecăți, iar în al doilea rând, știu mai bine decât v-ați putea închipui.
– Mai vedem noi, răspunse bărbatul cărunt, cu mâinile în piept ce îi dădea un aer intimidant, și totuși, Irei nu îi era teamă.
Tânăra se ridică în picioare, îl sătulă din priviri, admirându-i hainele vechi dar curate, și se îndepărtă de masă.
Mai vedem noi cum vor decurge lucrurile, gândi Ira, cât merse spre bar să închirieze o cameră pentru noaptea asta. Oboseala încă îi stătea în oase, ca un deochi.
Înainte să urce scările către camere, mai aruncă o privire asupra mesei. Ceilalți erau prinși din nou în poveștile lor, în afară de acea persoană.