Fiica Secretelor și a Blestemelor

7

Ira căra halbele golite de bere și le duse la bar, ascultând o conversație a unor străini.
– Ai auzit ce vrea regele? Cică vrea să mai strângă vânători de creaturi și să vâneze acei monștrii marini sau ce o fi ăia. Nu știu care e motivul dar...
– Omul, cel mai probabil, e putred de bogat și nu știe ce să facă cu banii.
– Cred că vrea să descopere și să le facă în ciudă celorlalte ținuturi, spune altul.
Ira stătea nedumerită și se gândea la advertismentul căpitanului și la acel coșmar, încercând să facă o legătură.
– E periculos. Se spune că locul e blestemat de zeii mării, până și Cioc Negru se spune că a fost scufundat din cauza—
– Poftim?
Bărbații de uitau la ea mirați, neștiind că le asculta conversația.
– Monștrii au distrus Cioc Negru.
Tânăra de uita în gol, încercând să își echilibreze gândurile.
– Cum adică?
– Misiunea e prea periculoasă. Nimeni nu a putut trece de acel loc, deși regele tot a încercat.
Nenorocitul. Distruge vieți pentru ce? Pentru imagine și divertisment? Credeam că jocurile în plubic au dispărut demult odată cu regalitatea.
Ira trosnește berile de masă, murdărindu-și șorțul deja pătat.
Acesta e motivul pentru care a spus să stea departe de rege. Acest nenorocit...
Jura că îi crescuse deja se îmbujorase în timp ce își ținea pumnii strânși, înălbindu-se.
– Știți dacă a supraviețuit cineva?
– Dom'șoară, toate astea sunt doar zvonuri, bârfe. Nu știm și nu cunoaștem pe nimeni, dar nu e prima oară când se scufundă o barcă acolo, așa că ne e ușor să credem asta. Regele e nesăbuit, dar continuă să facă asta.
Ira oftă zgomotos și se departă de acea zonă, taxând niște trecători ce voiau să plece.
Oare ce se învârte cu adevărat în această lume? Care e adevăratul scop pentru faptele unora? Care e menirea ei în lume, dacă totul continuă să se degradeze singur?
Oare căpitalul năvii, căruia uitase să îi ceară numele, știa de toate acestea și totuși a continuat această cale?
– Ce se întâmplă? vorbi ea singură, turnând bere în halbe.
Pașii bătrânei se auzeau în spatele ei.
– Aici se muncește nu se pierte vremea.
Când Ira se întoarce, figura ei era tristă, ochii începând să îi devină tulburi. Bătrâna își înmoaie expresia și o bate pe umăr.
– Au trecut două săptămâni... ai de gând să pleci?
Tânăra nu spuse nimic, ci așezase halbele pe marginea barului, fără să privească înspre o direcție.
Bătrâna care de obicei era rece, morocănoasă și răutăcioase, acum era... blândă.
– Îmi aduci aminte de fiica mea când s-a îndrăgostit prima oară, de omul nepotrivit. Te spulberă și pe tine, dragostea?
Ira privii în ochii negrii ai femeii scunde și cercetă adâncul lor. Îngrijorare.
– Nu. Nu iubesc pe nimeni și nici nu am pe nimeni să iubesc.
Ochii ei se mai îmblânziră și dă din cap înțelegătoare.
– Of, draga mea.
Ira rămase înțepenită. Cât timp oare a trecut de când a auzit asta de la cineva? Când a fost ultima oară când cineva a fost îngrijorat pentru ea?
– Un om m-a ajutat și cred că i-am rămas datoare, dar e prea târziu. A fost pe o barcă ce recent s-a scufundat.
– Dacă asta nu e iubire, atunci ce e?
Bătrâna o fixă din nou, cu sprâncenele unite și mâinile în sân.
– Dacă îți faci griji sau regreți anumite lucruri pentru o persoană, înseamnă că ți la ea, deci e iubire. Ea nu are limite, nici obiectiv exact, ea doar țintește. Că e familie, o prietenie sau mai mult, nu contează. Iubire e și când cruți viata unui animal firav.
Ce ciudat să vadă oameni serioși, vorbind despre iubire, ca și cum un pescar ar fi vorbit de arat. Totuși, un lucru nu înțelegea, dacă oamenii știu atâtea despre bine, de ce îl țin atât de mult ascuns în adâncuri, ca într-o pivniță secretă în întuneric?
– Uităm, draga mea, că oamenilor le pasă. Percepem lumea ca fiind așa de rea, încât și noi devenim un pion al acelui plan malefic. Cred... că m-ai făcut să realizez ceva.
– Dar... cum de vă dați seama?
– Ochii tăi transmit multe, dintre care multă durere.
Ira se uită la palmele firave și bătătorite, amintindu-și de o imagine ștearsă din mintea ei. Imaginea familiei ei.
– Înseamnă că am pentru ce lupta?
– Desigur. Luptă pentru acel om la care ai ținut și aduți aminte că vei răsplăti bunătatea lui, altora.
Ce frumos sună toate astea. Parcă prea frumos. Parcă ireale, cuvinte dezlipite din altă lume.
– Doar că trebuie sacrificiu...
Ea s-a sacrificat destul... sau poate asta e un gând prea egoist ce o ține în spate.
– Acum du-te!
Poate că într-adevăr mai există și oameni buni, care îi ajută pe cei pierduți. Acești oameni trebuie prețuiți, până nu e prea târziu.
Ira du-se restul halbelor la clienții nervoși ce așteptau, însă numai ziceau nimic, privindu-i chipul ușor fericit al fetei. Sau poate nerăbdare.
La bar această își scoase șorțul și se duse în camera sa să își schimbe hainele de ospătăriță în cele obișnuite, luându-și, harta și bacșișul economusit în cele două săptămâni.
Când coboră pe scările șubrede, spre bar, bătrâna o așteptă cu un săculeț.
– Poftim. Pentru cele două săptămâni de servit și curățat. Ajutorul tău îmi va lipsi.
Săculețul îl strânse și îl puse într-o geantă mică de piele cusută de ea din vechituri găsite.
– Și câte ceva.
O pleoscă cu apă proaspete, un măr și o pâine mare de mălai proaspătă.
– Mulțumesc! Sper că data viitoare când ne vom vedea, să mă pot revanșa.
Femeia care îi devenise mamă în ultimele zile, dă din cap și îi face semn să plece până nu se va răzgândi.
Dar Ira era deja hotărâtă. Știe ce are de gând și nu se va opri până nu va rezolva.
Va afla adevărul regelui și se va răzbuna că își bate joc de oamenii nevinovați.
Iar acum e timpul.