Fiica Secretelor și a Blestemelor

21

Ziua era deja pe trecute. Razele portocalii dansau printre nori, în timp ce soarele se grăbea să se răcorească în marea fără capăt.
Pirații și-au terminat treburile și stăteau cu paharul de rom în mână, veseli că au supraviețuit și, în mod surprinzător, nimeni nu și-a pierdut viața.
Ira simțea cum lumea din jur se încețoșează și pe când întunericul s-a lăsat, aceasta stătea sprijinită de un butoi. Ceva îi zvâcnește în ea, de la lovitura monstrului, ca și cum o bântuia spiritul acestuia.
Sunetele se auzeau de undeva de departe și cântecele lor păreau ca și niște amintiri.
– Ira! Hai să petreci cu noi!
– Ira! Ira!
O aclamau ca salvatoarea lor, dar ea nu simți o astfel de mândrie.
Aceasta se ridică în picioare și refuza politicos, dând motiv pe oboseală și ia o găleată cu apă sărată să își spele piciorul care o înțepa.
Piciorul era bandajat, de dinainte de a se fi trezit, așa că îl scoate și șterge rana încă deschisă. Durerea trece de dincolo de simțuri, de parcă nu era o simplă rană, dar se străduiește din răsputeri de a alunga aceastră stare, să se prefacă neștiutoare de vreo simțire tulburătoare.

Nu știa cât a stat în starea aceasta de leșin, însă tot ce putea vedea acum erau stelele pe cerul. Toată lumea s-a dus la locul său, în inima bărcii, adormiți mai degrabă din cauza băuturii.
Totuși câțiva pași ritmați se plimbau neliniștiți pe barcă, ca și cum insomnia era prietena acestuia. Începea să fredoneze o melodie parcă fără stare, una ce o făcea să rânjească. Dacă era în apele sale, Ira ar fi început să cânte alături de acesta, ba chiar să danseze sau să sară în apă, dar de abea putea realiza ce versuri erau. Ira încerca să se ridice sau să spună ceva, dar tot ce putea face era să stea printre butoaiele cu băutură.
Atunci pașii dispar și Ira se simte din nou singură că și cum ea era singura persoană de pe barcă.
Ce e neregulă cu mine? gândește ea.
– Nu știu.
Își întoarce capul și vede o figură încețoșată a lui. Cel puțin așa i se părea.
– Ce cauți aici?
Nici nu își dăduse seama dacă răspunse sau doar tăcuse, dar atunci Lorcan îi îndepărtează materialul de pe picior și reacționează printr-o înjurătură.
Atunci o ușă se trântește și lumina se mută într-o parte, iar corpul întâlnește căldura trupurului lui.
Ochii îi erau închiși, dar figură îi era palidă până și în lumina lumânării slab lucitoare.
În acel moment o bucată de material rece îi ajunge pe picior, făcând-o să își deschidă ochii și să vrea să sară în sus.
– Ușor!
Atunci Ira simți izul romului în jur, folosit ca dezinfectant pe rana probabil infectată. Cârâitul unui material ce se repe se aude și piciorul îi este strâns legat de acesta.
Aude pașii lui Lorcan în cameră și cum ia ceva de pe birou, apoi cum se pune pe marginea patului.
– Îmi pare rău că trebuie să te chinui, dar trebuie.
Atunci își dă seama că lama încinsă unui cuțit îi străpunge pielea, parcă topindu-i carnea ce zvâncea. Simte căldura unei lumânări de lângă și apasă din nou metalul fierbinte pe altă parte a rănii, asta fiind singura variantă ce făcea ca sângele să i se oprească și ca rana să nu se infecteze și mai mult.
Încheietura Irei deja se înălbi de la materialul strâns în pumn și dinții în scrâșneau de durere. Dacă ar fi fost mai conștientă jura că ar fi țipăt. În acele secunde se simțea mai irascibilă ca niciodată și nu doar prin faptul că un străin vedea sensibilitatea ei, ci prin faptul că spiritul îi era slab. Se simțea ca și cum voia să renunțe, de parcă voia să scape odată de acele poveri, de parcă voia înapoi acasă.
Nu își dădea seama, dar lacrimile începeau să îi curgă, fără să se mai lupte să se mai rețină. Acum era ea. Nici nu mai îi era rușine că plângea în fața lui. Ce mai conta?

Materialul era acum îmbibat în apă sărată pe rană și, din când în când, el o clătea. Corpul îi ardea și pe frunte stătea un alt material rece.
Lacrimile nu îi încetau și, din când în când, sughița surd. Buzele îi erau deja sparte din cauza dinților, dar totuși, lacrimile nu veneau de la durerea trupească. Era ceva ce o decala și o făcea fragilă încât s-a transformat în mii de bucățele... sau poate așa era de mult.
Uneori lupți și cu demonii tăi interiori. Sau defapt mai mult cu ei decât cu alții.
Mâna ei căuta ceva și nu se liniști până ce nu simte căldura altei mâini.
Poate că Lorcan nu e o persoana așa rea.
Poate.
Bătăile inimi începeau să se domolească și tot trupul uită de orice durere, concentrându-se pe atingerea lui. Se întreba când a ținut ultima dată mâna cuiva sau dacă a ținut-o vreodată, și parcă se rușina cu asemenea gânduri feciorești ale minții ei sedate.

Nu știa cât au stat așa, dar părea să fi trecut ceva vreme, așa că mâna lui se dezlipește, într-un final de a ei. Mintea ei își dorește să se întoarcă și cumva el ascultă de îndemnul mintal, de parcă i-ar fi auzit gândurile.
Așa că, ultimul lucru pe care îl mai simțise, înainte ca întunericul viselor să se năpustescă, erau degetele lui.