Fiica Secretelor și a Blestemelor

20

Își deschise ochii, dar nici urmă de lumină, ca și cum ar fi plutit în neant, între două coșmaruri fără capăt. Atunci ușa se deschide brusc, iar camera se luminează în razele torței, dar afară tot noapte era.
Ira se ridică în coate, mai mult din instinct, dar corpul îi era încă amorțit, după somnul adânc datorat drogului.
- Te-ai trezit.
Ira îngână ceva ca răspuns și se ridică în șezut. Capul îi țiuia și pentru o vreme nu știa ce căuta ea în acel loc.
- Nu te ridica, rana nu e vindecată.
Vocea lui sumbră, serioasă, o nimici și atunci își aduce aminte că se află pe barcă și camera aceasta nu îi aparținea.
Lorcan face pași mari și se apropie de Ira, cu torța în mâna dreaptă. Lumina dansa pe fețele celor doi, arătând o noua cicatricile pe pieptul dezgolit al bărbatului, pe lângă cea a umărului, deja veche.
- Ești bine-
- Să nu te mai sacrifici în modul acela niciodată. Ne-am înțeles?
Ira nu înțelegea de ce părea nervos, părea în stare să se întoarcă în acel loc și sa facă bucăți tot neamul de creaturi, în aceeași timp părea furios pe ea că s-a pus față în față cu moartea.
- Nu îmi pasă dacă mor.
Acesta o studie din cap până în picioare, cu ochii înroșiți de la lumină, cu pumnul strâns pe mânerul torței. Această forță masculină, acea brutalitate o făcea pe Ira să creadă că a câștigat un nou inamic, o nouă piedică în a câștiga acceptarea căpitanului pentru a sta aici.
Ira se ridică de pe patul scund și se ridică încet, dar se dezechilibrează repede când piciorul drept nu asculta nici o comandă, ca și cum nici nu ar fi existat.
Se prăbușește pe pământ, simțind împunsătura pielii bandajate. Lorcan își mută lumina în partea stângă și își strecoară mâna pe lângă ea să o ridice. În mâinile lui părea ușoară și nici o ezitare în puterea lui.
- Te simți jignit că eu te-am salvat și nu tu pe mine?
- Eu poate nu te-aș fi salvat.
- Poate...
Ira ignoră răcoarea tânărului, mai rece ca prima oară când îl vede, dar își aduce aminte că așa e omul, o ființă complicată, și ea știe prea bine.
Ira face câțiva pași, strânsă bine de Lorcan, să nu cadă. Încă îi simte mirosul puternic al sângelui, dar se pierde de propriul lui miros, ca aerul de noapte ploioasă. Trec de ușă, iar puntea deja e mai curată.
Văzându-i confuzia, bărbatul îi răspunde.
- Ai dormit trei nopți întreagi.
Afară cerul își pierdea din ferocitate și venea tot mai blând, fiind cuprins de acel aer dinaintea răsăritului. Negrul se transformă în albastrul mării, în timp ce stelele se ascund una câte una, de frica răsăritului, acceptându-și soarta.
Atunci ies tot mai muți coechipieri și încep să repare tot ce e de reparat. Toți o privesc cu o figură indescifrabilă, de parcă frica și curiozitatea s-ar fi contopit și ar fi născut un nou sentiment.
Lorcan stătea tăcut în dreptul ei, ajutându-o să meargă în continuare.
În acel moment, când soarele începe să coloreze tot mai mult cerul în portocaliu și roz, Căpitanul iese din camera lui și începe să se îndrepte hotărât spre ei când îi zărește.
- Lorcan, îi rostește numele hotărât, cercetându-l din cap până în picioare, iar apoi se concentrează asupra ei. Ira.
După câteva secunde de ezitat, acesta continuă să vorbească.
- Să vorbim, îi rostește Irei aruncând o privire fugitivă spre Lorcan. Între patru ochi.
Acesta se dezlipește de tânără, dar o prinde din nou când vede că se dezechilibrează.
- E ok. Mă descurc.
Lorcan o privește nesigur în ochi, dar Ira încuvintează hotărât, așa că acesta se depărtează, însă nu își dezlipește palma de pielea ei.
Aceasta face câțiva pași dureroși și pășește în încăperea Căpitanului. Nu știe dacă acolo e mai rece sau pur și simplu era doar lipsa căldurii atingerii.
Ira se așează pe scaunul de pe birou și nu pierde contactul vizual cu bărbatul îmbătrânit.
- Dacă v-am dezamăgit cu ceva sau Lorcan era cel care trebuia să-
Aceasta se oprește când căpitanul îi spune să înceteze din priviri.
- Cerneala. De ce ai pus cerneală?
Se referea pe rana lui Lorcan.
- Ai încercat să-l otrăvești?
- Acea otravă nu e defapt otravă. Omoară creaturi, dar nu și oameni. E un drog pentru om. Te face să nu mai simți durere, provocând somnolență. Uneori te face să visezi și să ai halucinații, dar niciodată să te omoare.
Căpitanul o privea interesat și totuși bănuitor. Își pune mâinile în piept, dresându-și vocea răgușită. Părea să vrea să întrebe cine a învățat-o toate astea.
- Aveți pretenția ca o persoană ca mine nu are ce cauta aici. Spuneți-mi, vreți să plec?
Acesta se uită undeva înspre ușă, în gol, și colul gurii i se ridică provocator.
- Ești parte din Cioc Alb, camarade. Iar acum chiar vorbesc serios.
Acesta se plimbă prin cameră și caută ceva.
- Ai o armă?
Ea își pipăie buzunarele și nu găsește nimic. Oare unde sunt?
- Am un pumnal și o hartă.
Aceasta îi zâmbește din priviri, cumva interesat.
- Atunci ai tot ce îți trebuie.
Ira se ridică de pe scaun, cu o durere amorțitoare încă prinsă în măduva piciorului și o senzație de vomă.
Înainte ca aceasta să se îndepărteze, Căpitanul începe ai vorbi domol, răgușit.
- Altcuiva nu mi-aș fi permis, dar ție trebuie să îți mulțumesc.
- Pentru ce?
Acesta se uita la ușă ca și cum știa că Lorcan stătea acolo și poate asculta.
- E ca un fiu pe care nu l-am avut niciodată, iar când l-am întâlnit era prea confuz și pierdut în cât l-am luat ca mâna mea dreaptă, mai rapid decât m-aș fi așteptat. Așa că să ai grijă.
Ea observă mâna așezată lângă una dintre armele prinse de curea. O blândă amenințare pe care de abea o puteai observa.
Ira dă din cap cum că a înțeles despre ce vorbea și își întoarse trupul, încrezătoare, spre ușă.
Uneori nu e nevoie de cuvinte ci doar de priviri.
Deschide ușa și o inundă mirosul mării, iar ușa se trântește de la vânt, dezvăluind chipul bărbatului ce o aștepta. Acesta se uita în zare, la locul unde a răsărit soarele. Ochii îi erau mai deschiși la culoare, decât adineauri, datorită luminii.
După ce închise ușa, îi observă privirea ațintită asupra ei, parcă studiind până și sufletul din ea.
- Unde îmi este pumnalul și harta? zise ea înainte să simtă cum tot stomacul i se întoarce pe dos.
Aceasta șchiopăta spre marginea navei și se sprijini de acesta, golindu-și stomacul deja gol.
- Ziceai că ai experiență pe mare, rostește Lorcan de undeva din apropierea ei.
Ira îi aruncă o privire furioasă, cu buzele înnegrite de la otrava ce i-a ajuns în corp.
Acesta se uită serios la ea, cu mâinile în piept. Părul întunecat îi era nearanjat, dar părea proaspăt bărbierit, căci avea o tăietură nouă pe bărbie.
Ira își întorce capul și îl sprijină de marginea de lemn, murdărundu-și mânecă deja pătată de otravă.
Ea stătea acolo prăbușită fără putere, dar Lorcan continua să stea în preajma ei, mutându-și privirea de la ea la ocean.