Fiica Secretelor și a Blestemelor

15

Părul ca zăpada proaspătă îi cădea pe fruntea perfectă. Corpul îi stătea fix și drept, iar ochii dansau în întuneric.
Respirația lui îi mângâia fața mirată și se depărtă când realizează cine e cu adevărat.
– Prințe, ce faceți aici?
El pufnise politicos cu un rânjet atrăgător ce îi scotea în evidență maxilarul ascuțit.
– Asta spui prima oară unei persoane regale? Doar palatul e al meu. Sau cel puțin va fi.
Ea se uita cumva neliniștită și confuză, neștiind cum să procedeze.
– Glumesc, grăise el cu un ton amuzat.
Ea se ușurase în sinea ei și se relaxă, îndepărtând mâna de locul unde era ascunsă lama.
– Nu ai de gând să te prezinți?
Ira face un pas spre el, unde întuneric îi îmbrăca mai mult, ca și cum umbra era haina Morții.
– Ira din Jaar.
– Nu ai de gând să spui că ești și o impostoare?
Ira se încruntă amuzată și își puse mâinile în șolduri.
– Și de ce mai exact ați crede asta?
Ochii lui ii strălucesceau și Ira jura că putea citi în ochii lui distragere de la ceva.
– Ai venit brusc, le-ai luat apărarea, iar ei spun că nu te primesc. Ce intenții ai?
– Toată lumea vorbește despre intenții și intenții, dar dacă a-și spune că nu am nici o intenție ascunsă? Le-am spus ce am de gând și totuși nu mă cred.
Prințul o privea mai intrigat și cumva surprins, atras de vorbele ei ca și cum l-ar fi hipnotizat.
– Cineva care m-a ajutat a pornit într-o călătorie pe mare în numele regelui și nu s-a mai întors. Am vrut să... continui ultima dorință a lui. Totuși... nu înțeleg un lucru... tatăl tău de ce își dorește să facă asta?
Prințul tace, privirea înmoindu-se. Se apropie de tânără și o ia de mână.
– Îmi pare rău, dar tatăl meu are multe secrete dintre care nici eu nu știu. Vrea să fie mai puternic și...
Acesta se apropie de mult, aplecându-se asupra ei, ca și cum își dorea să se înece în ochii ei, luându-i amândouă mâini cu degetele sale fine, dar în secunda aceea, se aude o voce blândă, feminină.
– Farhos? Unde ești, iubitule?
Ira face un pas mare în spate, încruntându-se la prinț, fără frică.
– Nu am de gând să fiu amanta nici cui așa că...
Acesta rânjește monstruos, ceea ce o surprinse complet pe ea din cauza schimbării foarte bruște, dar strălucirea din ochii lui prindeau mult mai mult sens acum. Nu erau blânzi, ci semanau cu otrava în bauturile scumpe.
– Chiar credeai că mă poți păcăli și că îți voi dezvălui adevărul?
Ira mai făcu un pas în spate iar vocea femeii era tot mai aproape. Figura prințului se transformase ca și cum era alt om, ochii închizându-se la culoare și fața mai stranie în lumina Întunericului.
Ira iasă în lumină și se îndreaptă tot înainte spre holul unde trebuia să se îndreapte de la bun început. Aceasta coti la stânga și ajunse în holul principal și ieșise după ușă, înainte ca cineva să o urmărească.
Afară cerul era la fel de palid ca înainte, de un albastru șters, cu nori subțiri, aproape transparenți, ciudat de neliniștiți.
– Nenorocitul...
Ira se oprise în loc și se întoarse cu tot corpul spre cealaltă direcție, cu mâna spre pumnal.
De un zid stătea sprijinit același bărbat dintre pirați, cu mâinile în piept și un colț al gurii ridicat.
– Uneori mă întreb cât de naivă poți fi ca să crezi că poți rezolva un mister ce alții încercă să îl rezolve de mult.
– M-ai urmărit?
Acesta se dezlipi de pe stâlp și își trece mâinile pe lângă corp, pășind spre ea. El nu răspunde ci îi împărtășește un rânjet, o combinație de amuzament și superioritate.
– Iar tu chiar crezi că printr-o simplă coincidență am dat de prinț?
Bărbatul se opri și o studie din cap până în picioare, totuși nu era un gest obișnuit de alți oameni josnici, ci unul suspicios și intrigat.
– Ira... așa-i?
Ea dă din cap și se apropie de el.
– Ira, rostește el încă o dată.
Parcă voia să îi guste numele, așa îl rostea, totuși ea nu își putea da seama ce vedea în ochii lui. Tot ce știa era că nu putea avea încredere.
– De ce nu renunți?
– La ce ar mai folosi să trăiesc, dacă continui să renunț?
Ochii lui sclipeau, iar în lumina zilei nu mai păreau negrii, ci de un albastru închis, ca pielea unei creaturi marine sau cerul dintre apus și bezna înstelată. Un mister.
– Cine ești cu adevărat?
– Hmm...ce obligație am să ți-o spun, mai ales când am impresia că vrei să mă arunci rechinilor?
El pufni și își puse din nou mâinile în piept, gânditor.
– De când te interesează ce părere am eu?
– De când ne cunoaștem încât să putem purta o astfel de conversație?
Marginile buzelor i se ridicară, totuși întreaga sa figură părea de gheață, ca și cum se ascundea de orice bucurie.
Ira îl scutură din priviri, îi vedea cămașa cândva albă cu o învelitoare de piele brună și pantoni de aceeași culoare împreună cu cizme negre, uzate și curele ce îi atârnau pe talie, de unde se spânzurau armele ascuțite. Pieptul era dezvelit ca printr-o crăpătură, de unde îi ieșeau în evidență mușchii și un lanț cu o pietricică translucidă lăptoasă, mică, în formă de ochi.
Au ieșit din perimetrul castelului imens, fără rostească ceva, ca doi străini.
Ira avea multe pe cap, dar nu îndrăzni să rostească nimic, ci privea înainte și din când în când cu coada ochiului la el. Îi aducea aminte de cineva din trecut, în vremurile apuse, dar nu băgă în seamă sentimentele ciudate pe care le păstra de mult timp.
El se îndepărtează de ea și o ia spre cărarea ce duce spre țărm, știind drumul perfect, dar ea rămâne prinsă în timp și spațiu.
Încă nu înțelegea cum funcționa această lume, mii de întrebări de dinainte de a trăii, de parcă curiozitatea a născut-o, nu o făptură omenească. Nu înțelegea ce motive aveau unii oameni pentru propriile acțiuni și în primul rând, nu știa ce căuta ea, într-o asemenea conjunctură. Faptul că se simțea pierdută nu o ajuta deloc, ci o afunda prea mult în amăreala vieții, căci atunci când nu știi ce trebuie să faci și pentru ce ești menit să fii, vântul este singurul care te poate ghida.
Ira simțea vântul rece pe pielea-i caldă, simțea inima ce cânta deodată cu răsuflul aerului aspru, simțea pulsația vieții prin venele-i tinere.
Totuși, parcă vântul încerca să îi șoptească ceva, un cântec vechi de leagăn ce îi aducea aminte de copilăria uitată printre bătăi de inimă, o melodie ce îi aducea aminte de acasă, dar acel "acasă" nu se va mai întoarce. Niciodată.
Deschizându-și pleoapele ca o cortină, soarele zâmbea dincolo de ramurile de gene și știa că ce auzea era doar balada mării ce o ademenea neîncetat.
Dintre toate minciunile, marea înseamna pentru ea adevărul, căci totuși, cineva a sădit în inima sa o iubire față de ea.
Așa că și ea își mută direcția spre cărarea lată și pietruită, umbrită de zidurile palatului ce ascund dincolo de el o întindere imensă de albastru, cu bărci și nave ce par doar niște punctulețe plutitoare.