Luna: Începuturi

PROLOG

PROLOG

Întunericul a cuprins deja întregul oraș, luminile felinarelor făcându-și imediat simțită prezența. Forfota este în plină dezvoltare pe străzile din Seattle, deși picături mari de ploaie lovesc nemiloase pământul. Imaginea panoramică a întregului oraș îmi aduce aminte de ziua în care mama mi-a cuprins fața în palmele sale, mi-a sărutat fruntea și mi-a spus că totul o să fie bine.

Adevărul este că în acea zi eram doar un copil, eram speriată de tot ce se întâmplase în familia noastră și tot ce îmi doream era comoditatea casei mele, căldura brațelor mamei și încurajarea tatălui meu. Dar în schimb am primit lipsa prezenței lui, ceea ce mi-a lăsat un gol adânc în suflet, pe mama îndurerată, speriată și cu o dorință puternică de schimbare și totodată părăsirea căminului în care mi-am petrecut primii ani din viață.

Aveam doar șase ani când tata ne-a părăsit din cauza unei boli crunte. Imaginea lui pe scaunul din capătul mesei cu ochelarii pe nas, ziarul acoperindu-i jumătate de față și cana de cafea aburindă, pe care o prindea cu degetele și o ducea din când în când la gură savurând, parcă cu o poftă de nedescris lichidul amărui, încă îmi dă zi de zi târcoale. Nu o să-l uit, nu aș avea cum. Zâmbetele de încurajare și momentele în care îi strecuram legumele în farfurie fără să vadă mama, iar el le mănânca în tăcere pentru că știa cât de mult pot urî broccoli și mazărea, vor fi momente ce îmi vor bântui gândurile toată viața.

A fost un tată iubitor, înțelegător și răbdător. Nu a existat seară în care să nu-mi sărute fruntea și să-mi ureze noapte bună. Era înțelept, lua mereu decizii după o perioadă de gândire ca să nu săvârșească greșeli. Era genul de adult pe care l-am respectat mereu și care mi-a insuflat valori morale indestructibile. Când cineva mă întreabă ce îmi doresc să devin, mereu răspund cu:"Îmi doresc să devin un om bun și înțelept ca tata.". Cu anii trecând parcă pe lângă mine, dorul de el mă macină mai tare.

— Luna!

— Vin! și iată, cea care mi-a dat viața peste cap are nevoie de mine.

Întrerup amalgamul de gânduri și mă ridic de pe locul meu cald din fața geamului, pășind spre ușa camerei.

La polul opus se află mama. Lipsită de tact, de responsabilitate, de înțelepciune și răbdare, mama a luat întotdeauna toate deciziile în pripă și s-au dovedit toate a fi greșite.

După moartea tatălui meu a luat-o complet razna. La o săptămână de la înmormântare a venit și m-a luat de la bunica, era agitată și ușor dezorientată. Mi-a cuprins capul în palmele sale și mi-a sărutat fruntea spunându-mi că totul va fi bine. Atunci nu mi-am dat seama de ce se comporta așa, tot ce mi s-a părut dubios și m-a speriat a fost cearta monstru pe care a avut-o cu mama tatălui meu. Nu auzeam nimic, doar vedeam prin geamul mare de la bucătărie cum țipau și gesticulau furioase una la alta.

M-am născut în Boston, primii șanse ani i-am petrecut acolo. Primeam îngrijire și iubire atât din partea părinților mei, cât și din cea a bunicilor paterni. Eram un copil fericit, nu duceam lipsă de absolut nimic. Pe părinții mamei nu i-am cunoscut niciodată, nu știu nimic despre ei și mama oricum, nu îmi amintesc să îi fi adus vreodată în discuție.

Rămasă undeva în trecut, la momentul în care mama m-a luat brutal de mână și m-a tras spre ieșirea din casa bunicii, asta nu îmi aduce amintiri prea plăcute. Bunica țipa după mama că nu poate face asta, că nu mă poate rupe de familia mea, că deși tatăl meu e mort, ea încă este în viață și mă poate îngriji și iubi în locul lui. Însă mama nici nu a vrut să audă, i-a urlat în față că nu o interesează și că nu mai poate rămâne acolo, că eu sunt fiica ei și ea e singura care știe ce e mai bine pentru mine. M-a urcat pe bancheta din spate a mașinii, mi-a pus centura și a trântit portiera.