Luna: Începuturi

CAPITOLUL 1

CAPITOLUL 1

După două săptămâni de școală pot spune că locul ăsta nu mai apare chiar atât de rău. Am întâlnit câteva persoane pe aceeași lungime de undă cu mine, de parcă în sfârșit Universul este în favoarea mea. Desigur că nu am avut curajul să le destăinui adevărul despre mine, despre viața mea, dar în mare nici nu am mințit în legătură cu asta. Consider că e doar tăcere și atât, până la urmă nu îi cunosc îndeajuns încât să le pot spune în ce circumstanțe am pierdut-o pe mama. Și da, ei știu că sunt orfană, știu că locuiesc cu bunica și că nu m-am mutat de foarte mult timp aici, totuși unele detalii prefer să le păstrez doar pentru mine.

— Luna?

— Hm?

— Unde te poartă gândurile din nou fato?

Întrebarea Mirei mă distrage de la gândurile ce îmi străbat mintea. Aș putea să îi spun adevărul despre mine, pare o fată de încredere și sunt sigură că nu m-ar judeca pe mine pentru greșelile făcute de mama mea. Mira e deschisă la minte sau cel puțin așa îmi pare, nu o cunosc prea bine și totuși este singura din grup care preferă să petreacă cel mai mult timp cu mine.

— Mă gândeam la testele de săptămâna viitoarea, școala aici e atât de ciudată.

— Să nu te mire dacă examenele vor fi programate lunar, totul aici e la superlativ. Sincer vorbind, eu una m-am cam săturat de strictețea asta nefondată. Și pe bune, vor să ne bage uniforme? Dar în ce secol trăim?

— Te susțin în totalitate, sunt împotriva fustelor în pliuri și șosetelor ce trec de genunchi. Adică, pe bune, cine a venit cu ideile astea? Ți se pare că blugii mei nu sunt îndeajuns de buni? Urăsc fustele! oftez exasperată.

— Sunt sigură că Ella e de vină pentru aceste reguli și idei tâmpite. Fetița aia de ban gata și-a epuizat toți neuronii pe ultimul serial văzut și acum ne bagă nouă pe gât uniformele din el. Până la urmă directoarea e de vină că i le ia în considerare.

— După prima zi în biroul ei mi s-a părut o persoană super. Discursul ei despre accentul pus pe intelectul elevilor și nu aspectul fizic, pot să spun că m-a dat pe spate. Iar acum, nu pot să cred că ia în considerare ideile unei păpuși fără creier.

— Nimic să nu te șocheaze aici, dacă nu ai bani, ai șanse de a fi acceptat în liceu doar în urma unui dosar bine construit în baza calificativelor avute pe parcursul anilor școlari. Dar și așa, crede-mă, cei cu bani sunt prioritatea școlii. Uită-te la Ella, abia dacă știe pe ce planetă trăiește și totuși are șanse de a ajunge șefă de promoție. Nu subestima banul, Luna!

— Oh, dar nici nu o fac! Totuși urăsc atât de mult birocrația asta, efectiv m-am săturat să șterg rahatul din urma lor.

— Bucură-te că stai aici doar un an, gândește-te că eu a trebuit să îi suport patru ani la rând.

Discuția ne este întreruptă de forfota ce are loc acum în jurul nostru. Grupulețele șușotesc între ele și toți privesc spre aceiași persoană ce pășește apăsat în cantină.

— El mai lipsea! Mira își dă ochi peste cap și își scoate telefonul butonând rapid ceva.

Înalt, cu o statură impunătoare și o privirea ce nu transmitea nimic de bun augur, băiatul se îndreaptă fix spre masa noastră. Nu pare prea bine dispus. Privindu-l cum se apropie din ce în ce mai mult, reușesc să disting ochii de un negru aproape ireal și vena ce îi pulsează la gât de parcă ar fi alergat la un maraton.