Luna: Începuturi

CAPITOLUL 4

Liniștea din casă este asurzitoare, bunica a spus că va fi plecată câteva zile din oraș cu treburi și am rămas pentru prima oară singură în casa asta enormă, ce chiar și după atâta timp îmi pare atât de străină.

Dau drumul robinetului și las apa caldă să umple cada. După toate cele întâmplate astăzi, simt o nevoie incredibilă de a mă relaxa cu o baie plină de săruri și parfumuri care să-mi mângâie trupul palid și lipsit de orice chef de viață.

Aprind câteva lumânărele parfumate, dau drumul muzicii pentru a-mi dubla relaxarea și când cada este îndeajuns de plină, scap de haine și mă strecor în apă. Ignor înțepăturile resimțite de corpul meu la contactul cu apa fierbinte și trag aer adânc în plămâni, scufundându-mă în întregime. Era atât de plăcut să mă știu capabilă de a jongla cu propria mi-a viață, încât ajunsesem să ador sentimentul pe care îl aveam atunci când toracele mă durea și ochii mă înțepau din cauza oxigenului blocat forțat în plămâni. Sub apă este atât de simplu, totul se simte mai bine decât atunci când resimt un atac de panică, deși poate că în mare parte simptomele sunt aceleași. Singura diferență fiind faptul că sub apă nu sunt descoperită, sunt doar eu și uneori mă simt atât de atrasă de sentimentul ăsta de singurătate profundă, încât îmi doresc să fiu uitată acolo pe veci.

Mă retrag ușor de sub apă și îmi trec mâinile prin părul ud, îndepărtându-l de pe față. Prima gură mare de aer îmi arde gâtul și mă face să iau altele rapide și necontrolate, altfel dând dovadă de o foame nestăpânită de viață. Nu îmi doresc să mor, nici pe departe să fie vorba de așa ceva. Ceea ce fac de fapt este pentru a-mi hrăni dorința asta inumană de a simți singurătatea și durerea la un alt nivel, încercând să ajung în punctul în care îmi pot controla atacurile de panică. Să îmi provoace alții durere mă face să clachez, mereu ceva ce mă pune în dificultate îmi declanșează un atac de panică, dar asta nu se întâmplă atunci când o fac eu singură. E plăcut să simt altceva decât teamă sau rușine atunci când durerea îmi cuprinde trupul, iar mintea îmi este supusă unei lupte sângeroase cu propriul meu eu.

Închid ochii și îmi sprijin capul de marginea căzii, relaxându-mi trupul în totalitate. Ritmul unei melodii jazz răsună pe fundal încântându-mi simțurile în egală măsură cu mirosul de lavandă emanat de lumânările parfumate, făcându-mi astfel fiecare fibră din corp să se relaxeze.

Abia după aproximativ o oră, când îmi simt corpul aproape stafidit de la atâta stat în apă, decid să mă retrag în cameră. Apa oricum se răcise și statul în ea nu mai era atât de confortabil acum. Ies din apă și îmi înfășor un prosop în jurul corpului și apoi cu altul îmi prind părul într-un turban improvizat deasupra capului. Las apa să se scurgă din cadă, timp în care folosesc un lapte demachiant și câteva dischete pentru a îndepărta surplusul de machiaj rămas pe tenul meu. După rutina de seară, curăț cada și pășesc în cameră.

Draperia este încă trasă, pășesc încet într-acolo pentru a trage de ea și din nou observ aceiași mașină de cu o seară în urmă, parcată în același loc. Aș minți dacă aș spune că asta nu mă înspăimântă puțin, având în vedere că bunica e plecată, iar bunicul meu se întoarce abia la sfârșitul săptămânii. Sunt o adolescentă de aproape 18 ani, singură într-o casă enormă, care din câte știu eu nu are nici un sistem de protecție, camere de luat vederi sau alarmă de urgență.

Trag draperia și rămân în același loc pentru a privi din nou pe furiș afară. Exact ca în seara precedentă, mașina pornește și se face pierdută în noapte. Oftez și mă întorc spre patul meu pentru a-mi îmbrăca pijamaua, apoi sting lumina și mă așez în pat, apucând telefonul între degete. Este trecut de miezul nopții, așa că decid să îl bag la încărcat, bateria indicând doar un procent de 7% și apoi mă fac comodă în patul meu călduros. Sting și lumina de la lampă și mă las pierdută în liniștea dulce a somnului de noapte.