Luna: Începuturi

CAPITOLUL 2

Capitolul 2

După toate cele întâmplate la școală și la spital, am decis că nu îmi doresc să mă întorc prea curând în liceul ăla sau să mă mai întorc acolo vreodată. Totuși această decizie nu îmi aparține doar mie, ci bunicii mele, care îmi este tutore și îndrumător în viață.

Halal îndrumător la cât de mult minte.

Se pare că Mira a avut dreptate, sunt bogată și habar nu aveam asta. După spusele bunicii totul este complicat și nu este nevoie să îmi bat eu capul cu asta. Dar oare cu ce ar trebui să îmi bat eu capul acum, cu faptul că toți se vor uita la mine că la o nebună atunci când mă voi întoarce în școala aia tâmpită? Să îmi bat capul cu moartea tipei pe care nici măcar nu am cunoscut-o, dar pe care o compătimesc din cauza metodei prin care a ales să își curme zilele? Sau ar trebui să îmi bat capul cu nenorociții de Sky și Matt care continuă să se plimbe liberi printre oameni ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat din vina lor?

Ideea este că nu îmi doresc să îmi bag nasul în treburile altora și totuși iată-mă acum aici încercând să nu îmi pierd mințile din cauza acțiunilor făcute de alții, care nici măcar nu mă implică direct pe mine. Iar Sky, pe bune că nu e nevoie să insiste atât cu mesajele. Nici măcar nu ne cunoaștem și totuși insistă să ne întâlnim pentru a îmi explică situația. Poate am fost prieteni în copilărie, dar eram niște țânci fără creier care se jucau împreună la grădiniță. Iar eu nici măcar nu îmi amintesc perioada aia și nici nu am avut pe cineva care să îmi povestească cu drag întâmplările.

Pe bune acum, ce e cu oamenii din orașul ăsta?

Să își păstreze scuzele pentru el. Așa fac toți cei care se simt vinovați și încercă să îi facă pe alții să îi considere victime, asta ca să poate ei trăi fericiți fără a avea sufletul împovărat. Lasă-l să moară pe dinăuntru din cauza vinovăției, poate data viitoare se va gândi de două ori înainte să își bată joc de cineva.

— Luna!

Oh, scutește-mă!

Îmi trântesc perna pe față pentru a încerca să scap de vocea enervantă a bunicii. De când am aflat adevărul încerc să o evit și să nu vorbesc cu ea. Pot înțelege de ce m-a mințit mama și asta pentru că femeia era distrusă fizic și psihic de căcaturile alea de substanțe, dar nu înțeleg de ce a fost nevoie să mă mintă și bunica.

Îmi încalț plictisită papucii de casă și pășesc , târându-mi picioarele afară din cameră. Nu am nici un chef de dat ochii cu bunica, totuși îi sunt recunoscătoare pentru faptul că nu m-a lăsat să putrezesc într-un centru pentru minori orfani și de asta nu pot fi nesimțită la nesfârșit cu ea.

Picioarele mi se opresc la jumătatea scărilor și privirea îmi este prinsă de a lui. Are mâinile băgate în buzunare până la jumătate și mă privește mai mult pe sub gene. Deși e foarte înalt, nu pot aproxima prea bine ce înălțime are, acolo jos pare atât de mic. Iar faptul că încă mă aflu pe scări departe de el, mă face să mă simt mai încrezătoare în forțele proprii.

— Ce naiba cauți aici?

Și iată-mă, rupând tăcerea și încercând să aflu motivul pentru care mi-a călcat pragul casei această persoană arogantă și impulsivă.

— Am vrut doar să îmi cer scuze pentru cele întâmplate la școală, atunci nici nu am realizat că Mira se află cu cineva la masă. Știind prin ce ai trecut, acum mă simt mult mai rău că te-am făcut părtașă la prostia săvârșită de mine și Matt.