Luna: Începuturi

CAPITOLUL 5

Drumul spre casă alături de Edward este unul scufundat în tăcere. Bărbatul îmi aruncă din când în când câte o privire, dar niciunul dintre noi nu îndrăznește să rupă tăcerea. Eu încă mă simt pierdută în brațele necunoscutului ce mi-a furat răsuflarea și parcă încep să simt din ce în ce mai tare răcoarea abandonului acestora. În fundal, văd doar imaginea unei fetițe sensibile, dispusă la traume continue, care nu are nevoie decât de o fărâmă de răbdare și iubire.

— Am ajuns, tăcerea este spulberată de cele două cuvinte și privesc spre clădirea înaltă.

Oare cum am ajuns să trăiesc aici?

— Aș fi recunoscătoare dacă nu i-ai pomeni nimic bunicii despre cele întâmplate astăzi. De fapt, sunt sigură că nu vei face asta, altfel o să pomenesc și eu despre momentele indecente în care mă pândeai ca un vultur flămând.

— Lăsând la o parte neînțelegerile noastre, ești în regulă?

— Mai mult decât perfect, spun și cobor înainte ca el să poată încerca o continuare a discuției.

De ce nu aș fi în regulă, până la urmă nu s-a întâmplat nimic. E doar o zi banală de școală, în care m-a stresat prezența persoanelor necunoscute. Dacă stau bine și mă gândesc, această zi s-a sfârșit chiar foarte bine în pofida altora. Spre exemplu, aș fi putut sfârși din nou prin a leșina în urma unul atac de panică sau a mă lăsa sărutată de toți necunoscuții fără a mă gândi înainte. Dacă vreau să izbutesc aici, trebuie să gândesc rațional și să-mi las trecutul în urmă. Nu e simplu, dar dacă voi gândi ca tatăl meu și nu ca mama, sigur îmi voi ușura viața.

Arunc rucsacul pe masa din bucătărie, pășesc spre frigider însetată și scot sucul de portocale. Așez sticla pe masă și apuc un pahar curat de pe tăvița din metal, în care îmi torn sucul proaspăt. Gustul răcoritor al licorii mă face să gem de plăcere la final și să îmi șterg buzele umede cu mâneca.

Sentimentul de recunoștință pe care îl simt în urma gestului mă face să-mi dau seama cât de mult mă iubesc pe mine, cea care a trecut peste diferențele sociale, care și-a întreținut și îngrijit mama înainte ca toată viața ei să ia o întorsătură oribilă.

Nu a fost ușor să le fac pe toate, să suport dependențele mamei și să o văd distrusă. Însă, mi-a plăcut simplitatea cu care trăiam eu și modul în care mă comportam în raport cu ceilalți. Nu îmi era teamă că aș putea să mă fac de rușine sau că ceilalți ar putea râde de mine. În raport cu viața pe care o duc aici, deși nu aveam nimic, acolo aveam stabilitatea emoțională și psihică de care duc lipsă cu desăvârșire acum.

Soneria telefonului îmi întrerupe pledoaria interioară și îl scot din buzunarul de la spate al pantalonilor. Pe ecran apare numele Mirei și stau câteva secunde înainte de-a răspunde.

— Hei!

Vocea prietenei mele răsună în difuzor și mă ridic cu fundul pe blatul bucătăriei înainte de a îi răspunde.

— Bună! Ceva noutăți?

— Vineri seară avem parte de o petrecere pe cinste la mine acasă, ai mei sunt plecați și frate-meu nu se poate abține de la distrugerea casei. Te bagi?

— Nu știu ce să spun, nu prea mi-au adus fericire aceste petreceri.

— Pe bune? Nu vreau refuzuri, am spus să te întreb din politețe, dar fii sigură că nu îți voi respectă decizia. Nu te las să îți plângi de milă singură în camera ta cu draperiile trase.

— La final de săptămână o să vină bunicul, nu cred că e o idee bună să-mi pierd mințile la una din petrecerile incendiare date de fratele tău, mai ales după ultima mea întâlnire cu el.