Călăuza misterioasă

Partea 1 Uşa din vis

Privea în oglindă şi avea sentimentul că în faţa ei este un chip străin, deşi frumos, totuşi, lipsit de expresie. Unde-i dispăruse veselia ce o caracterizase la vârsta adolescenţei? Ochii ei mari , surăzători ce fascinaseră inimile adolescentine ale băieţilor, acum dobândiseră o expresie indiferentă, rece.

Oricine, privind-o pe Elena din exterior ,ar fi tras concluzia că ar trebui să fie foarte fericită .deoarece bifase toate punctele esenţiale ale unei vieţi fericite : a terminat o facultate de prestigiu, s-a căsătorit cu un bărbat frumos asemeni unui star de cinema, are un loc de muncă mulţumitor şi are o fetiţă minunată.

Şi totuşi, cei din jur se înşelau amarnic. De multe ori a avut sentimentul că îşi împarte viaţa cu cineva total necunoscut sufletului ei . În asemenea momente îşi aducea aminte de cuvintele pline de înţelepciune pe care i le spusese cândva bunica ei : " Draga mea, căsnicia poate fi o binecuvântare sau un blestem". Şi într-adevăr, de câte ori se iveau neînţelegeri între ea şi Alex, soţul ei, îi reveneau în memorie aceste cuvinte.

Alex era o fire egocentristă şi de fiecare dată când se certau, nu se sinchisea de amărăciunea pe care i-o provoca Elenei, ci o considera mereu vinovată.

În seara aceasta cearta se finalizase cu o uşă trântită cu mânie. Supărat Alex trânti în urma lui uşa şi plecă, nepăsându-i de durerea sfâşietore pe care o simţea în suflet Elena.

Preţ de o jumătate de oră lacrimile i-au inundat faţa. Privea în oglindă chipul pe care nu-l mai recunoştea.Şi-ar fi dorit să se întoarcă în timp, în vremea fericită a adolescenţei când inima-i cânta în versurile iubirii şi avea sentimentul că poate să atingă cerul, în vremea în care Gabriel, sufletul ei pereche s-ar fi dat peste cap pentru a găsi o modalitate de a o înveseli. Ce mult regreta acea alegere stupidă prin care în mod conştient l-a îndepărtat de ea. Îi era dor de ochii lui căprui ce mereu avea o expresie de ştrengar pus pe şotii. Îi era dor de zâmbetul lui cu care reuşise să-i dărâme orice obstacol în drumul către inima ei.

Oftă şi se îndreptă către camera fetiţei,o cameră în care dominau culorile calde, iar jucăriile păreau că veghează somnul micuţei. Pe feţişoara inocentă transpusă în lumea viselor, înflori un zâmbet. Bunica îi spunea adesea Elenei că în vis copiii mici îşi văd îngerii păzitori şi de aceea zâmbesc când dorm.

Ce mult şi-ar dori să poată evada şi ea în vis!

Se aşeză lângă fetiţă , o sărută pe frunte şi, pe neaşteptate, adormi.

La un moment dat observă că uşa de la dormitor e uşor întredeschisă şi că lumina de pe hol pătrunde timid în cameră. Porni cu gândul de a stinge lumina pentru a se putea odihni, dar mare i-a fost mirarea când deschise uşa deoarece, în locul holului mic al apartamentului era acum un coridor aproape întunecat căruia nu i se vedea capătul. Instinctiv se întoarse să intre din nou în cameră dar, lucru şi mai ciudat, uşa camerei dispăruse. Inima-i bătea cu putere. Îşi simţea bătăile inimii în timpane. Privi în lungul coridorului. Undeva departe se zărea o plăpândă luminiţă. Trebuia să ajungă acolo pentru a-şi da seama unde se află. Se simţi îngheţată de frică.

Îşi aminti că atunci când era mică, îi era frică de întuneric şi că bunica o învăţase să-şi învingă teama rostind o rugăciune scurtă care suna cam aşa: " Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueşte-mă!"

Începu să rostească rugăciunea şi o repetă de mai multe ori. Simţi că se mai liniştise şi prinzând curaj făcu primii paşi. La început paşii îi erau timizi , dar treptat deveniră mai siguri şi apoi se transformară în alergare.

În sfârşit a ajuns în dreptul luminiţei care nu era altceva decât un banal neon ce lumina slab.

Privi cu atenţie pereţii coridorului. Pe ambele părţi erau foarte multe uşi, iar pe uşa din dreptul neonului era o inscripţie cu litere aurii "Camera Amintirilor". Bătu sfioasă la uşă şi uşa se deschise uşor.