Călăuza misterioasă

Capitol 9:Jocul personalităţii şi capsula timpului

Gabriel a fost acela care a întrerup tăcerea provocându-şi iubita la un joc de personalitate.

- Dacă ai fi o floare ce ai alege să fii?

- O floare de colţ, răspunse Elena.

- De ce tocmai o floare de colţ? continuă Gabriel,

- Prin simplitatea ei ,e o floare modestă şi pentru că trăieşte în codiţii destul de dure ,e simbolul trăiniciei, dar la ea nu poate ajunge oricine.

- Dacă ai fi un copac, ce copac ai alege să fii şi de ce?

- Aş vrea să fiu un cireş pentru că în momentul în care se coc cireşele înseamnă că a venit vara, iar pentru mine vară e un anotimp al bucuriei.

- Dacă ai fi un animal, ce animal ai dori să fii şi de ce?

- Un delfin aş vrea să fiu pentru că e un animal prietenos, jucăuş şi loial. Dar de ce îmi pui toate aceste întrebări, se arătă uşor iritată Elena.

- Prin răspunsurile date ţi-ai conturat personalitatea care în linii mari corespunde cu ce cred eu despre tine, răspunse Gabriel.

- Nu cumva te înşeli? întrebă fata.

- Ai răspuns fără să stai pe gânduri ceea ce mă face să fiu convins că nu mă înşel.

Dar gata cu jocurile psihologice, pentru că nu te-am adus aici pentru a te testa, ci am o surpriză pentru tine. În acel moment Gabriel scoase din buzunarul gecii o cutie din lemn sculptat cu motive maramureşene.

- Nu-i prea mare cutia pentru un inel de logodnă? întrebă răzând cu poftă Elena.

- De fapt nu e o cutie pentru un inel, ci mai degrabă o capsulă a timpului, răspunse cu o figură destul de serioasă tânărul. În ea se află o scrisoare adresată ţie, dar pe care doresc să o citim împreună peste cinci ani.

Cuprinzând - o în braţe îi spuse şoptit la ureche:

- Elena îmi eşti foarte dragă şi mi-aş dori ca peste cinci ani să fim tot împreună. Poate că vom fi căsătoriţi şi vom avea o minunată fetiţă care să semene cu tine. Nu aşteptă nici un răspuns din partea ei ,ci se îndreptă spre singurul stejar din luminiş şi cu un mic bricag săpă o groapă mică unde puse cutia şi o acoperi cu pământ.

Nici nu bănuia că în spatele lui faţa Elenei se inundă de lacrimi. Îşi aminti că în timpul real ea are o fetiţa minunată pe care o iubeşte mai mult decât propria -i viaţă şi că nu ar vrea pentru nimic în lume să renunţe la ea, nici măcar de dragul sufletului ei pereche care-şi face vise ce nu se vor împlini. În clipa aceea se rugă lui Dumnezeu să nu se schimbe nimic în vremea ei reală pentru că nu ar putea suporta gândul de a o pierde pe micuţa ei, Ioana.

Îşi şterse lacrimile pentru a nu putea fi văzută şi să fie nevoită să dea explicaţii.

Când Gabriel reveni lângă Elena observă că soarele se pregăteşte să apună peste frumosul oraş de munte. O cuprinse pe după umeri şi îi zise zâmbind : E timpul să te duc acasă.

Ajunşi în faţa blocului Elena îl îmbrăţişă ca pentru ultima oară, iar gestul îl făcu să tresară pe băiat, dar îşi alungă sumbrul gând considerând că aşa ceva nu e cu putinţă.

- Noapte bună iubit-o ! Fură cuvintele lui Gabriel când fata deschise uşa blocului, însă ea nu i-a mai dat nici un răspuns.