Călăuza misterioasă

Capitol 2 O sală de cinema

Elena intră în misterioasa cameră ,dar scoase un ţipăt de uimire când văzu că spaţiul respectiv nu e nicidecum o cameră ,ci mai degrabă o sală de cinematograf. Imaginea de pe ecran îi părea foarte familiară. Era un luminiş într-o poieniţă şi locul îi era foarte cunoscut, de aceea inima îi tresări într-un mod plăcut cu toate că nu conştientiza motivul

Cineva în apropierea ei începu să aplaude. Elena se întoarse cu o mişcare bruscă. În faţa ei se afla un bărbat cu o înfăţişare tare haioasă : faţa lui era ca o lună plină şi avea ochii imenşi amplificaţi poate de lentilele mari şi rotunde ale ochelarilor ,iar zâmbetul îi inunda toată faţa.

Chipul acesta bonom îi dădu curaj Elenei care îl întrebă:

- Poţi să îmi explici unde anume mă aflu?

Spectatorul începu să se balanseze de pe un picior pe altul de parcă ar fi fost un mim, după care se opri şi ca şi când ar fi recitat, îi răspunse:

- De vei vrea cu mine să grăieşti

Stihuri trebuie să alcătuieşti

Căci altfel buzele-mi sunt pecetluite

Şi nicicând nu voi putea răspunde

Frământărilor tale sufleteşti .

- Asta-i bună! Să înţeleg că numai vorbind în versuri mă voi putea înţelege cu tine?

El dădu din cap afirmativ şi chicoti amuzat de situaţie.

Biata Elena, se simţi destul de încurcată pentru că de felul ei stătea rău la capitolul poezie. Ea era mai degrabă o fire prozaică, dar îşi zise în sinea ei "Moartă, coaptă, trebuie să vorbesc în versuri"

Începu nesigură să silabisească, ca o şcolăriţă din clasa întâi, versurile ce tocmai încerca să le închege:

Te rog să mă lu-mi-nezi

A-su-pra a-ces-tui loc

Căci sunt foar-te con-fu-ză

Iar ver-su-rile nu mă amuză

Mă simt ciudat în acest joc.(După ultimul vers respiră uşurată)

Dar figura simpatică se înclină teatral şi se prezentă:

Sunt un trubadur din vremi apuse

Ce-şi cântă iubirea în vers medieval

Căci viaţa-ntreagă e un carnaval,

Purtăm o mască zâmbitoare pe-o inimă îndurerată

Iar lumea nu va şti vreodată.

(Gestul mâinii trubadurului arătă Elenei că aşteaptă ca ea să continue)

Să-nţeleg că suntem din vremuri diferite

Şi că de fel tu eşti poet,

Dar te rog să-mi spui,dacă nu-i mister,

Ce-i cu locul ăsta

Şi cum pot să ies din el?(Elena repetă gestul mâinii trubadurului arătându-i acestuia că aşteaptă un răspuns)

Eşti pe tărâmul lui "deja"şi "nu încă"

Căci dorurile ce te frământă

Vor să afle un răspuns.

Ţi se va îndeplini dorinţa

Dacă tare îţi e credinţa.

În amintiri te vei întoarce,

Iar timpul ce ai de parcurs

Va fi de la răsărit de lună

Până la al soarelui apus.

Însă grijă trebuie să ai

Ce dar va trebui în loc să dai

Pentru-a schimba cursul vieţii tale,

Câştigând ceva mai mic

Dar pierzând ceva mai mare

Apoi cu un gest deja cunoscut Elenei trubadurul îi arătă o uşă discretă chiar în pânza ecranului.

Ea nu mai aşteptă o altă invitaţie, ci deschise uşa bucuroasă că nu mai trebuie să vorbească în versuri.

Dar aici simţi că alunecă pe un topogan cu o viteză ameţitoare. Se gândea că i-a venit sfârşitul. Din nou apelă la rugăciunea învăţată de la bunica ei " Doamne, Iisuse Hristoase, milueşte-mă!"