Window of Hope

CAPITOLUL 1

ANNALISE

New York, 14:45 p.m

''Nu putem şti ce ne rezervă viitorul. Azi suntem aici,mâine acolo. Azi suntem copii, mâine devenim adulţi în toată firea.Nu putem ştii ce ne va aduce ziua de mâine. Nu putem ştii ce gândeşte femeia care stă în spatele nostru în tranvai. Pare  obosită şi are lângă ea trei plase cu alimente. Nu avem de unde ştii că are acasă doi copii bolnăviori pe care îi veghează noaptea. Nu avem de unde ştii doar uitându-ne la ea că îi creşte singură de-când bărbatul ei a părăsit-o acum cinci  ani.

  Bărbatul cu haine zdrenţuroase şi cu pachetul de ţigări în buzunar stă singur într-un colţ. Numele  lui este Joe.Toată lumea păstrează distanţa şi nu îi aruncă nici măcar o privire. A fost fiul unui mare deţinţător de ferme agricole. Tatăl lui probabil că i-a dat bani, dar nu şi iubire. Probabil că i-a dat cea mai bună educaţie în cele mai bune şcoli particulare, dar în tot acest timp el nu a fost alături de el.El a primit doar o bătaie bună la fiecare greşală. Noi habar nu avem doar uitându-ne la el  că a fugit la vârsta de şaisprezece ani de-acasă, supravieţuind.

Adolescenta care aleargă după autobuz a întârziat din nou. A fost reţinută cu călcatul hainelor fraţilor ei. Jimy şi Tim sunt gemeni, având amândoi doisprezece ani. Tatăl este alcoolic iar mama a renunţat demult să îşi mai dea interesul. Ea observă că fata a preluat toate treburile şi nu vrea să mişte nici măcar un deget. E prea ocupată cu jelitul că bărbatul o înşală. În ciuda acestor lucruri fata cea mare are grijă ca fraţii ei să fie educaţi, spălaţi şi aranjaţi.Notele lui Tim nu sunt cele mai bune dar Jimy are un talent aparte legat de matematică. Poate că în viitor va câştiga bani şi îşi va scoate sora şi fratele din văgăuna în care trăiesc. Nu putem ştii ce ne rezervă viitorul.''

Annalise îşi închse jurnanul şi băgă pixul înapoi în geantă. De cel puţin două săptămâni se gândea la această idee, şi uită-te acum la  ea. În fiecare luni când era nevoita să ia tranvaiul până la Cercul Literar, Annalise vorbea cu oamenii. Şi nu doar vorbea, se interesa cu adevărat. Era fascinată şi totodată uimită şi tristă la gândul că vieţile acestor persoane nu erau şcenarii dintr-un film, ci realitatea. Aşa cum şi ea avea povestea ei, crea o  legătură între ea şi oameni. Toţi avem mai multe sau mai puţine în comun, doar că nu realizăm iar în cele mai multe cazuri nu ne pasă.  Ştia că voia să schimbe ceva, era conştientă că niciodată nu a mers după turmă, era conştientă că este diferită. Albert Einstein a spus că cea mai frumoasă şi mai profundă trăire omenească este misterul, iar Sarah era total de-acord cu el. Voia să descopere mai mult şi mai mult, şi poate că cine ştie, tânăra cu care a vorbit ieri nu mai în vârstă de douăzeci şi şase de ani  diagnosticată cu cancer va căpăta bani pentru tratament. Unii oameni o pot ajuta. Doar că nu vor. Doar că nu le pasă.

Tranvaiul se opreşte la a patra staţie iar Annalise îşi ridică geanta şi îi face cu mâna în semn de la revedere lui Joe, bătrânul din colţ. El surâde şi clatină din cap.

Clădirea în care Cercul Litearar se întruneşte în fiecare săptămână este mare şi nu foarte aglomerată. Două fete  trec chicotind pe lângă Annalise apoi se fac dispărute la cotitura de marmură. Podeaua este de un crem deschis iar pe pereţi sunt panouri publicitare, postere, rezultate deosebite la învăţătură şi pozele fostelor generaţii de elevi din cadrul liceului Forestron.Aici se ţin majoritatea cluburilor deoarece şcoala nu are destul loc pentru a găzdui activităţile extraşcolare.Unii profesori preferă să dea meditaţii elevilor în această clădire pentru că este mai liniştită şi nu foarte departe de staţia de tranvai. Chiar dacă ea a absolvit vara aceasta în cadrul facultăţii Yale University în New Haven, şi urmează să îşi înceapă noua slujbă de asistentă la o companie măricică din New York,fata trece atunci când are timp la şedinţa de o oră a doamnei Mayer. Cursul ţine de dezvoltarea ideeilor, de dezvoltarea exprimării şi de dezvoltarea imaginaţiei. În jur de douăzeci de personae îşi fac apariţia în amfiteatru, unii intrând în grupuleţe iar alţii singuri, ca  şi în cazul lui Annalise. Fata îşi pliază jurnalul, îşi scoate pixul şi ia o gură din cafeaua mare de la Starbuck!. Slavă Domnului cu Starbucksul! Maşina este parcată în faţa Delfinariului, unde a lăsat-o ieri, pentru a putea se întoarce acasă cu tranvaiul şi a vorbii cu oameni. Nu toţi au fost deschişi din prima, dar la final a reuşit să scoată şase pagini mari,pline şi sincere de la numai două persoane. Era mulţumită. Ba chiar mândră.