mecanisme simple

August

Tot ce mai pot face acum e sa astept acel apel de telefon. Apel de telefon din a carui tonalitate as putea inflori multe policandre cu ferestre care dau inspre gradinile serilor de mai. Tot un apel de telefon ar fi determinat accesiunea scalara pe care o rasuflam zacand pe covor, atunci, in august. Era august, nu mai stiu ce faceam, in fine, plangeam. Stiu doar ca mama imi spusese ca era totul stabilit, ca o vor muta pe doamna ''de mate'' de la noi la Alba, unde este si acum (inca!) titulara. Stiu ca scriam pe acelasi tip de caiet, cu foi ivoir nesfarsit, liniatura dictando, se prea poate sa fi fost o zi de joi care trecuse la fel de repede cum trecuse toata vara. ''A doua vara sub luna'', caci asa o botezasem- ma simteam deja isteroida, de parca, desi ma cunosteam calendaristic, palpabil, nu mai traisem pana atunci decat in cochilii subterane, foarte grele de organizat in obscur si in osilitatate si in mai stiu eu ce. Ma simteam de parca toata viata strabatusem catacombele metroului din Bucuresti, scriind poezii, inca nu am nicio certitudine ca lucrurile nu au fost asa cum intuiam la momentul respectiv. Cand, in sfarsit, am aflat inevitabilul, ca profa de mate ramane, am inceput sa amplific mecanic tot ce simplificasem pe acel covor al himerei mele, fara metafore, covorul era covor, covorul era covor cum avem toti acasa, prin dulapuri, pe la bunici, prin suflete. Tot felul de dureri in tot soiul de substante umane. fragmentate, acele zile imi par teribile. ''ieseam afara'' cu Denisa, creola si razleata, surazatoare si aparent bipolara, cu un suras aramiu, vesnic tunsa in V accentuat, pe care nu o sufeream ( nu stiu de ce) la gradinita, timpul trecea repede pe autobuzele care vesnic intarziau. imi faceam tot mai multi prieteni despre care speram ca o sa scriu anul viitor pe vremea ''aia'' momentul renasterii, clipa, sarutul acela candelabric, satanic, izbitor de familiar cu oglinzile din sufragerie a trecut la fel de repede cum a debutat. am primenit in viata sfori si artefacte, tot mai multe si tot mai dese, intrerupand mitologii, carnuri din cele mai diverse si cartilaje din borcane transparente care m-ar fi scarbit in ''copilaria mica'' , bucata cu bucata, am adunat cioparteli de vers si faceam poezii, adevarate cristaluri din minele Parcului Central, despre care palpabilitatea parea fireasca, doar exista unul in fiecare oras, despre cum tramvaiele ni se sfarmau stroboscopic pe picioarele noastre grele, inchegate cu oase viu colorate, sfintere pastoase sub forma de piei. Din fericire sau nu, acele zile s-au dus, cineva mi-a spus ca se duc mereu. singurul ideal pe care l-am pastrat si acum e aproape cinetic, dar aleg sa il ''inserez'' din memorie pe ultimele hartii, fituici, scrisorele ale mele in starea asta de hiba: omul ruletist, targat ca o harta, romancier si cititor de Cartarescu, zugravit intre corola unor regnuri animalice, crescand doar intr-un os metafizic, aproape intergalactic, critic literar al bulevardelor-vaduve, putin mai stelar decat restul scrierilor mele, putin baut, putin nostalgic, putin nesigur, detinator de putine blocuri in care au trait nu stiu ce pictori care si-au dat ''la privat'' numerele din cartea de telefoane, altfel omniprezente, acum creionate prin absenta, putin drogat de haita literara, putin tren, putin tramvai, casa, pereti, tavane, perechi fine de carcase rudimentare, miros de cozonac vechi, substanta de cloroform care paralizeaza musculitele de pe parbrize, rest de var cu care vopseam campiile in primara, cautator de comori, vesnic debutand intre crapatura cu iz de infinit a salbaticului umanism si autogarile aleatorii, care vin in viata ta cu viteza luminii si aduc cu ele poze, de parca nu ar fi prezenta in toata substanta lor cereasca, chiar intre chilimbarul pamantului si ochii tai de arhaism indefinibil.. Nu. Trebuie sa termin o data. Gata. Am terminat.