FĂRĂ SCĂPARE

Zece

  Giselle se aștepta la ce era mai rău când simți palmele lui mari cum se așează bland pe mâinile ei, dandu-i la o parte bratele cu care își proteja capul. Nu simțise nici furie, nici brutalitate în atingerea lui. Doar blândețe. Ridica ochii ei mari sa îl privească uimita, iar el se ineca în albastrul lor. Simțea o gheara în inima sa vadă o fata atât de frumoasă și inocenta cum suferă în zadar.
  - Nu plânge, Angel. Ti-am spus deja ca nu îți voi face nici un rău.
  Vocea lui blanda ii potolira suspinele. Îl lasă să îi dea mâinile pe lângă corp, îl lasă să o tragă cu grija și blândețe din coltul ei. O aduce pe marginea patului iar el se așează din nou în fotoliu. Nu voia sa o alarmeze cu alte gesturi, asa ca se mulțumi sa stea în fata ei și sa o privească.
  - Nu vreau sa îți fie teama de mine. Știu ca arat grotesc cu cicatricile mele, dar este doar o aparenta. Îți jur ca nu îți voi face nici un rău.
  Vocea lui, aceeași voce ragusita care o aduce la realitate.
  - De ce sunt aici? Întreba ea din nou.
  El ofta, se lasă pe spătarul fotoliului și privește în tavan.
  - Pentru ca am vrut sa te răpesc. Date fiind circumstanțele, eram convins ca nu ai fi venit cu mine de bunăvoie dacă îți spuneam pericolul care va paste Corabia. Oricum, o corabie a piraților nu ar fi fost văzută cu ochi buni din start, încleștarea ar fi fost inevitabila. Ne-ar fi atatcat din momentul in care distsnta ar fi permis-o, ori eu, aveam nevoie de apropiere pentru a va putea avertiza, nu? Dupa cum vezi, calculele nu se potrivesc. Asa ca am decis sa o iau înaintea celorlalți, asa eram sigur ca va fi cât mai puțina vărsare de sânge iar tu vei fi la adăpost.
  - Dar... De ce? Insista ea cu glas stins.
  - Nu am vrut sa risc sa te las în voia sortii, am preferat sa te știu protejata. Zise el exasperat. Nici sieși nu își putea explica gestul lui.
  - Nu ai nici o obligație fata de mine. M-ai răpit sau m-ai salvat?
  Giselle ajungea la capătul răbdării și avea nevoie de explicații. Trebuia sa știe ce se întâmplă și cu ce motiv.
  - Ambele! Tonul lui răstit o făcu sa tresară, iar el regreta imediat ca nu se controlase. Ofta iar, apoi zise încet:
  - Chiar nu contează, Angel, pentru ca situația nu se schimba. Ești aici și aici vei rămâne. Nu ma întreba pana când pentru ca nici eu nu știu.
  - Dar, nu ma poți tine ostatica pana la adânci bătrâneți.
  - Nu ești ostatica. Considera-te musafira, în regula?
  - Musafir răpit? Un musafir pleacă când vrea.
Replica ei era pertinenta, dar el era deja exasperat de replicile ei.
  - Un lucru pot sa îți garantez. Ești aici pana spun eu, dar ești în siguranță. Orice ai nevoie poți sa îmi ceri fără jena și fără ocolișuri. Poți sa...
Se întrerupse din vorbe la văzul umerilor ei cum se zguduiau de plâns. La naiba! Se apropie de ea încet, sa nu o sperie. Se așeza pe pat lângă ea, asteptandu-se ca ea sa se retragă de lângă el. Văzând ca ea nu se mișca din loc, doar plânge în continuare, o cuprinde pe după umeri cu bratul stâng, iar cu dreptul ii apasă capul pe pieptul lui. Ea se agata de el cu disperare și planse si mai tare. Rafael decise sa o ia în brate și sa se așeze cu ea peste el în fotoliul lui confortabil. Giselle nu opuse rezistenta, se ghemuise la pieptul lui, iar trupul lui masiv ii oferea căldura de care avea nevoie. Era atât de mica și firava în bratele lui puternice. Ii era teama sa nu o frângă. Încet, încet, o mângâia pe  obraz cu degetul mare de la mana stânga, cu care ii ținea capul la pieptul lui. Zorii începeau sa se vadă la orizont, iar ea era deja adormita în bratele lui. Nu înțelegea de ce nu putea sa o așeze ușor în pat și sa încerce sa doarmă și el. Prefera sa stea cu ea în brate, sa ii simtă corpul micuț ghemuit în bratele lui, sa ii simtă respirația liniștită din timpul somnului. Și unde își găsise ea confortul pentru a adormi? Chiar în bratele răpitorului.
 
   Deja soarele strălucea pe cer în momentul în care Giselle deschise ochii. Se simțea obosita. Se ridica din pat cu greutate și merge pana la fereastra care ii oferea priveliștea către oceanul imens. Își spuse din nou ca nu avea nimic mai bun de făcut, nimeni sa o plângă sau sa o aștepte undeva, iar rapitorul ei nu se purtase urat cu ea,pana acum. Cel puțin era departe de lord Bramwell, era departe de ororile pe care nu voia sa și le amintească. Oriunde o ducea soarta, era mai bine atât timp cât ducele de Bramwell nu o găsea.
  Și dacă piratul acesta era hotărât sa o protejeze, din nu știu ce motive, ducele nu avea nici o șansă în fața lui.
  Auzind ușa cum se deschide, se întoarce hotărâtă sa poarte o discuție serioasa cu piratul misterios.
    - Unde ma duci? Sau unde merge Corabia ta? Întreba ea cu glas stins.
   Rafael merge pana la micul dulap de unde scoase niște hartii. Începe sa le studieze cu o incruntare vizibila pentru Giselle, fără sa scoată un cuvânt.
  - Acum nu mai vorbești cu mine? Întreba ea nedumerita.
  - Ba da, sigur ca vorbesc cu tine, doar ca trebuie sa stabilesc niște detalii de urgenta. Răspunde el cu ochii în hârtiile lui.
Giselle își lua un răgaz sa se uite mai bine la el, ii admira statura impunătoare, hotărârea care mereu ii era întipărita pe chip. Picioarele lungi și puternice pe lângă care atârnă mereu câte o sabie, un pistol, cuțite. Părea periculos, nu se îndoia ca era periculos, dar cu ea mereu se purtase blând, protector.  Ochii lui verzi încă priveau în hartii când ii spuse:
  - Înțeleg ca te plictisești, probabil, știu ca nu prea ai ce face între patru pereți. Dacă dorești, te poți pregăti pentru o plimbare pe punte. Briza e chiar plăcută.
  Neștiind dacă sa se bucure sau nu, pentru ca nu știa la ce sa se aștepte,   Giselle rămase locului cu ochii la el. Atunci el se întoarce către ea, indesand hârtiile intr-un buzunar al vestei jerpelite, ce trona desfăcuta peste cămașa lui cu mâneci suflecate și cu primii nasturi desfăcuti, dezvăluind un piept puternic, în mod scandalos.
  - Vin după tine în jumate de ora? Este în regula pentru tine?
  Giselle doar aproba dând din cap, incapabila sa scota vreun sunet. El nu se mișca din loc, doar stătea acolo și o fixa cu privirea lui intensa. Nu mișca și nu mai zicea nimic, doar o privea, pierdut în marea din ochii ei. Apoi, fără un cuvânt, se întoarse și ieși pe ușa, lasand-o pe Giselle cu inima bubuindu-i în piept.