FĂRĂ SCĂPARE

Douazeci si cinci

  Trecuseră doua zile încheiate de când ducele de Bramwell servise drept cina rechinilor. Giselle se simțea ușurată, deși știa ca era greșit sa te bucuri de moartea tragica a cuiva. Dar nu se putea abține, era o ușurare care venea din suflet. În schimb, o apăsare pe inima o chinuia, pentru ca Rafael venea târziu în noapte, se întindea lângă ea și adormea obosit. Dimineața se trezea singura. Și toată ziua o petrecea singura, în cabina. Rafael ii adusese ceva materiale pentru cusut, sa ii mai ocupe din timp, dar nu putea sa își petreacă toată ziua cu îndeletnicirea asta. Ii venea sa se urce pe pereți. Dar cel mai rau era ca ii simțea lipsa foarte mult, ii era dor de el, de atingerile lui inebunitoare și de sărutul lui pasional. Când îl simțea noaptea ca vine lângă ea, ii venea sa plângă de fericire. Iar dimineața, când se trezea singura, ii venea sa plângă de tristețe. Deja o depărta de sufletul lui, misiunea lui a fost împlinită. Ea urma sa ajungă o lady respectabila în America sau chiar și înapoi în Anglia, iar asta era numai datorita lui. Atunci de ce nu era fericita? De ce era tot mai trista, tot mai pierduta?
   Era dimineața, calduta, deja era prea agitata ca să se apuce de cusut, își framanta degetele. Când auzi ușa deschizandu-se, tresari cu toată ființa ei, pana și inima din piept parca sărise de la locul ei. Privea emoționată la bărbatul acela masiv, la trupul acela puternic clădit din otel, la ochii aceia verzi, pătrunzători, la cicatricea lui care ii brazda obrazul stâng, la buzele lui pline care ii atinsera pielea în atâtea locuri și în atâtea feluri. Privea la piratul care ii rapise inima...
El ii urmări privirea pierduta și o intreba precaut:
   - Ești în regula, Giselle?
De atât de puține ori ii spuse pe nume încât i se părea ciudat sa-si audă numele din gura lui.
   - Da, sunt în regula, răspunse ea dezamăgită.
Se îndrepta către fereastra sa privească cerul senin.
   - Îmi pare rău că te-am lăsat atat de mult timp singura, dar am avut treburi urgente cu matelotii mei. Și tu aveai nevoie de timp singura, cu gândurile tale și de odihna multă.
   Rafael simțise nevoia sa  ii explice absenta lui. Avusese, intr-adevat, treburi urgente de rezolvat, dar profitase de asta pentru a-i oferi ei un răgaz. Și știa ca nu ar fi putut sa își tina mâinile departe de ea dacă ar fi stat mai mult în preajma ei. Ori, ea avea nevoie de putina liniște. Adevărul era ca nu știa cum sa se comporte cu ea, cunoscând detaliile traumei ei. Se simțea vinovat pentru ca tabarase asa pe ea, fără sa ii dea vreo șansă de retragere. Ființa asa miniona i-a dat viata peste cap și l-a făcut sa își țese viitorul în jurul ei.
   - Aveam nevoie de tine, Rafael, am nevoie de tine. Nu aveam nevoie de mult timp petrecut singura, fără sa pot sa ies la aer, închisă între patru pereți.
   Răspunsul ei vine natural, simplu, exprimând doar gândurile și sentimentele ei sincere.
   - Înțeleg, iubita mea, dar nu-mi pot lasă îndatoririle de izbeliște, trebuie sa am grija de oamenii mei. Regret doar ca nu mi-a trecut prin cap sa-ti trimit vorba sa ieși pe punte, sa te aerisesti puțin. Dar îți spun acum, poți ieși liniștită. Doar sa te asiguri ca te pot găsi repede, sa lași vorba pe unde mergi sa știu în permanenta pe unde ești. Ok? Vorbise el, fără răsuflare.
   Bucuroasa, Giselle ii sari în brate si îl strânse cât putu ea de tare, în semn de mulțumire. Bratele lui o înconjurara imediat si o tineau strâns la pieptul lui. Era un sentiment de care el nu se satura. Sa o tina în bratele lui...
   - Maine ar trebui sa ajungem la destinație, dacă timpul ne e prielnic. Spuse el intr-o doară. Dar se pare ca e senin și vântul e bun...
   Imediat, ea se retrase din îmbrățișarea lui și se intoarse cu spatele la el, framantandu-si mâinile.
   - La destinație? Întreba ea cu voce tremuranda.
Se întoarse cu spatele la el ca să nu ii poata vedea lacrimile din ochi. Parca ii înfipse un pumnal în inima. Nu crezuse ca vor ajunge atât de curând în America. Își amintea ca era o călătorie foarte lunga. Iar ea era pe vas de câteva săptămâni. Atât de rapida sa fie Fantoma? Durerea din suflet nu o lasa sa gândească rațional. Rafael i-a dat sensul vieții peste cap, nu-si putea imagina viata fără el, fără protecția lui, cum avea sa supraviețuiască ea fără el? Ce avea sa se aleaga de ea?
   - Da, eu sper sa ajungem mâine. Răspunse el insufletit, optimist. Iar ei i se frânge inima în mii de bucăți când simte voioșia din vocea lui. Era bucuros sa scape de ea. Ce naiva a putut fi. A crezut ca va rămâne pe corabia lui, ca vor călători peste mari și tari, ca el nu va mai fi un aventurier și se va dedica ei, protejării ei, ca se va bucura mult timp de siguranța oferita de bratele lui în jurul ei... Când el abia așteaptă sa o lase în primul port din America și sa își continue viata de aventurier nelegiuit. Poate o va vizita din nou pe marchiza de Lock, sau alte ducese sau contese care suspinau după el... Giselle se așeza pe unul din scaunele de la masa și începu sa își maseze tâmplele. Nu ar fi vrut ca Rafael sa o vadă plângând, nu ar fi știut ce explicație sa ii dea încât sa nu para chiar atât de prostuta.
   Adevărul e ca el deja văzuse lacrimile ei, nu prea știa cum sa le interpreteze, nu știa ce poate fi în mintea ei. Poate erau lacrimi de fericire la gândul ca va scăpa de el? Încă o data își aminti ce pirat odios era el, ce lady grațioasa era ea. Înjurând fără menajamente, se întoarse și se îndrepta spre ușa, vrând sa iasă din încăpere, sa nu o mai vadă plângând, sa nu o mai audă suspinând. Dar se opri cu mana pe clanta. Ramase puțin pe gânduri, apoi ofta apăsat și se întoarcse la ea. Infenunche în fata scaunului pe care stătea ea, ii lua mâinile intr-ale lui, și ii spuse:
   - Sti ca ma ucizi când plângi, pentru ca nu știu cum sa te fac sa te oprești. Iar stările tale de la euforie, la lacrimi, ma dau peste cap. Spune-mi, ce s-a întâmplat, asa, dintr-o data?
   - Nu vreau sa vorbesc despre asta. Vine răspunsul ei. Nu vreau sa vorbim despre nimic, de fapt.
   - Dar trebuie sa vorbim, doar n-o sa ai în continuare secrete fata de mine, nu-i asa?
   - Vrau doar sa zac la tine în brate, fără sa vorbim. Sa te simt. Ști?
   Fără sa mai spună un cuvânt, deși ar fi vrut sa vorbească mai multe cu ea despre lacrimile vărsate din senin, o ridica pe brate și se îndreaptă spre fotoliul lui confortabil și jerpelit.