Sub Masca Răului

Capitolul IV: Warren

Nimeni nu vrea să creadă că părintelui lui este rău. Nici eu nu am vrut să cred o perioadă. M-am făcut orb și surd doar pentru a putea rămâne copilul lui. Dar asta nu însemna că nu știam cu ce se ocupă el și cine este.

Cred că aveam doisprezece ani când credința mea în el a fost zdruncinată pentru prima dată. Atunci când mi-a împușcat câinele. Pentru prima oară îl vedeam exact așa cum era, un monstru. Și a tot continuat să fie unul. Probabil, ăsta a fost momentul crucial care m-a îndemnat să o iau și eu ușor, ușor pe acest drum. Pentru că atunci când realizezi că prin vene îți curge sângele unui monstru, tinzi să crezi că singura ta varianta este să fii și tu unul. Că deja ești unul.

Așa că fac ceea ce toți monștrii fac. Curm destine, speranțe, vise, vieți. Nimicesc totul în jurul meu. Pentru o perioadă am crezut că pot să mă schimb. Că pot să fiu diferit. Mai fericit, mai milos, mai bun. Mai uman. Am crezut că pot face mai mult cu viața mea. Că poate în loc să nimicesc, aș putea să creez. Băiatul ăsta era prost. Oamenii ca mine nu au nicio șansă la fericire sau căință. Băiatul de atunci nu știa asta. A atins fericirea într-adevăr. A simțit o rază de lumină. Dar în momentul în care s-a stins, băiatul a realizat că monstrul dinăuntrul său crescuse. A simțit pe piele crudul adevăr: că nu va înceta niciodată să fie un monstru. Dar pentru prima oară în viață, nu îi era rușine de asta. Băiatul acceptase monstrul și îl făcuse parte din el.

Bărbatul din fața mea țipă când îmi trec lama cuțitului peste obrazul său. Îi mai arăt o dată poza și îl întreb, scrâșnind din dinți: unde e? Dar bărbatul dă frenetic în sens negativ din cap și bolborosește că nu știe. Un răspuns care nu îmi este pe plac. Așa că lama cuțitului îi atinge din nou pielea. Privesc șuvoiul de sânge cum curge. Găsesc ceva liniștitor în asta. Pic, pic, pic.

Mă uit la omul din fața mea. Verigheta îmi arată că e căsătorit. Îi surprind privirea și îl citesc. Se teme. Ba nu, e îngrozit. Mă întreb ce îi trece acum prin cap. Se întreabă dacă va muri? Știe că va muri? Regretă ultimele cuvinte spuse soției? Se întreabă dacă îi va găsi cineva cadavrul vreodată? Regretă că nu e tată sau dacă e, regretă că nu a fost unul mai bun și nici nu va mai avea șansa? Nu știu ce e în mintea lui, dar un lucru îl știu și eu, și el. Va muri.

Se zbate, probabil, încercând să își elibereze mâinile și picioarele din legături. Dar nu are nicio șansă. Iar eu am stabilit deja că nu e omul potrivit care să mă ajute.

Iau canistra de benzină de lângă mine și o torn pe el. Țipă, mă imploră să îl eliberez. Cerșește îndurare. Dar, cum am spus, eu nu sunt milos. Eu nimicesc. Mă uit la focul brichetei înainte să o arunc înspre el. Trupul lui se aprinde ca un foc de tabără, iar încăperea se umple de țipete și căldură. În curând tot ce va rămâne va fi cenușa. Zâmbesc, punându-mi ochelarii de soare la ochi. Ies din depozitul vechi cuprins de flăcări și mă îndrept spre mașină. Înainte să părăsesc locația, mă mai uit o dată la depozitul cuprins de incendiu. Ăsta e doar începutul. Dacă trebuie, am de gând să dau foc întregii lumi.