Nu pot să cred..toate speranțele mele.. totul a pierit odată cu deschiderea ochilor..
Dar tot nu înțeleg... părea atât de real... parcă realitatea era un vis, iar acea fantezie realitate.. oare urma să mă trezesc în următoarele secunde și tata să fie lângă mine?
Am așteptat.. nimic..era clar că a fost doar un vis ce mi-a provocat multă neliniște și confuzie..
Niciodată nu m-am gândit în felul ăsta la tatăl meu, dar acum.. acum aveam nevoie de el mai mult ca oricând.. aveam nevoie să fie acolo, să îmi dea un sfat, să îmi spună ce să fac, dar el a trebuit să moară.
Am luat o poză cu acesta și m-am uitat la ea pentru ore și ore.. mă uitam la ochii săi, care erau foarte neclari și șterși, dar chiar și așa am simțit o mândrie în privirea sa, una pe care mama nu o avea prea des când era vorba de mine.. părea o persoană extraordinară și eram convinsă că era.. dar asta nu mă făcea să mă simt mai bine..
M-am culcat din nou, în speranța că somnul meu va fi mai liniștit de data aceasta, dar evident că am avut același vis, la fel de realist ca și cel anterior.
Eram într-o stare de nervozitate completă care s-a transformat în lacrimi în câteva secunde, dar plânsul meu a fost întrerupt de Mica..
"Nici nu te-ai îmbrăcat! Ce aștepți?! E luni și azi avem teză!"
Care erau șansele? În ziua în care trebuia să fiu cea mai liniștită l-am visat pe tata.. de două ori.. norocul meu că Mica a ajuns la timp, altfel adio teză.. adio orice iubeam, căci mama m-ar fi omorât dacă aș fi lipsit din motivul ăsta.
Măcar teza a decurs bine. Surprinzător, dar am avut de făcut o compunere în care tema era o discuție cu o persoană dragă. În plus mi-a fost apreciată atât de mult lucrarea că am primit un fel de scrisoare de la o revistă.. oricum.. tata m-a ajutat cu asta, poate avea să mă ajute și cu adevărata mea.. "nedumerire".
Din nou nu am avut curajul să îi spun Micăi ce am visat.. parcă în ultimul timp eram mai timidă decât oricând.. adică nu mai puteam să vorbesc nici cu Mica! Mica care îmi era ca o soră... dar aceasta a realizat singură ce mi s-a întâmplat.. evident că nu știa exact, dar știa că ceva se întâmplase.
I-am spus tot..oricum realizasen că era o prostie și asta credea și ea, dar avea o anumită dezamăgire când îi povesteam de tatăl meu. Nu știu de ce, dar în acel moment mă deranja mult acest lucru. Probabil pentru că mă gândeam că ea nu știe cum e... să îți lipsească tatăl așa mult..
"Păi ce știi tu despre lipsa tatălui? Tu l-ai avut mereu aproape..la ziua ta... la serbările de la grădiniță.. la activitățile de la școală, ședințe, în parc, în weekend! Nu ai idee cum e să nu fie acolo!"
"Bine că ești convinsă tu! Poate și mie îmi lipsește tatăl meu natural! "
Tată natural? Mica nu îmi spusese niciodată asta... nu aveam idee că e adoptată..
"Îmi pare.." dar nici nu apucasem să termin, căci Mica intervenii..
"Nu aveai de unde să știi.. nu am vrut să știi..."
"Dar de ce? Adică ..."
"Nu am vrut să mă compătimească lumea pentru asta.. oricum nu e așa important!"
"Ba este..! Nu pot să cred că tatăl tău a lăsat un copil în urmă fără să se gândească la consecințe!"
"Stai..stai..stai..!"
"Nu! Nu! Nu! O să..hmm.. o să îl căutăm și o să îi cerem explicații! Trebuie să fi avut un motiv!"
"Nu e nevoie.. " părea extrem de nervoasă, dar era momentul perfect să o conving!
"Ba fix da! Chiar de mâine începem!"
"Dar..nu avem piste..indicii..nimic!" Mica avea dreptate.. nu puteam pur și simplu să mergem în căutarea unui om fără a îi știi măcar numele..
"O să vorbim cu mama ta! Găsim noi ceva!" Am spus pe un ton entuziasmat.
"Kennedy stai!" Kennedy..poftim? Era convinsă că nu ăsta era numele meu..ce o apucă?
"Iartă-mă dacă te contrazic, dar nu mă cheamă Kennedy!"
"Ba da! Iar tata nu a murit..adică tatăl nostru nu a murit!"
Tatăl nostru? Clar Mica făcuse insolație.. pentru că sunt destul de sigură că nu e sora mea..decât metaforic...
"Uite..știu că mă consideri sora ta, dar nu trebuie să exagerezi!"
"Citește asta!" Era un bilet vechi, abia lizibil pe care erau inscripționate câteva simboluri..foarte ciudate.. probabil era o limbă mai veche, dar Mica mi-a explicat cum trebuie citit acel bilet și chiar avea sens: "Kennedy și Abby vreau să știți că vă iubesc mult, dar a trebuit să plec să apăr Mirkon.. ținutul din care veniți voi!"
"Asta nu dovedește nimic!" Țip eu la Mica...
"Citește mai departe!"
"... Aici în Mirkon e multă zarvă, dar acum este un dezastru total.. mama voastră maternă se află într-o temniță, iar singurele care o pot salva sunteți voi! Mă voi arată în visul vostru cu o zi înainte de plecarea voastră, iar această scrisoare va ajunge la Abby! Încercați să vă antrenați cât de mult puteți, războinicele mele!"
Asta explica atât de multe și totuși...cum era posibil? Asta se întâmplă numai în filme.. adică câți oameni se trezesc războinici peste noapte și trebuie să se antreneze într-o zi cât pentru o viață?!? Eu și Mica.. adică Abby am fost alese să salvăm un popor.. Abby care abia aruncă mingea la poartă.. iar eu.. eu dau cu stângul în dreptul.. mulțumesc viață! .. cel puțin uitasem măcar pentru o secundă de Joey și vărul său.
