the Twins (BoyxBoy)

2

Mă trezesc și constat că fratele meu nu mai este în cameră cu mine. Mă duc să fac un duș și mă îmbrac la consum. Unii zic că așa e stilul meu, dar nu-i adevărat. Prefer hainele lejere și care să nu strige de la poștă "om de afaceri". Nici părinții mei nu se îmbracă elegant în mod normal. Se vede c-am trăit într-un cartier mai prost, știm ce înseamnă să n-ai bani și preferăm să nu ne " dăm mari" cu asta.

Ies din cameră și cobor la cel de-al doilea etaj. Îl văd pe David cum stă sprijinit de ușa lui Eric și doar privește-n sus. Este și el îmbrăcat la 4 ace și gata să plecăm spre clădirea de birouri unde se va ține întâlnirea. Mă apropi de el și observ că are ochii roșii de la plâns. Mă observă și-și șterge lacrimile uscate de pe față. Se ridică de pe podea și-mi face semn că putem pleca.

Treg pe lângă ușa lui Eric și rămân cu privirea pe ea pentru mai mult timp decât ar fi trebuit. O ating cu un deget și mă grăbesc să-l urmez pe fratele meu. Îmi simt ochii cum ard și inima cum bate cu repeziciune, așa că mai iau un calmant. În ritmul ăsta facem toți supradoză și murim, dar cui îi mai pasă. Nouă nu ne pasă dacă mâine murim, asta dacă toți o facem.

David îmi face semn spre una dintre mașini, dar refuz și pornim pe jos spre clădirea de birouri. Nu facem mai mult de 10 minute și mai sunt 30 până începe întâlnirea, mai avem timp. N-am mai condus o mașină de ani de zile și nici nu mai vreau.

Ajungem în clădire și urcăm la ultimul etaj pentru a vedea dacă părinții noștri au ajuns. Toți ne salută cu respect și ne mai întreabă de niște dosare și chestii. Batem de 5 ori la ușă și intrăm. În biroul tatei se afla o liniște de mormânt. Amândoi erau în încăpere, dar nici nu se priveau. Stăteau cu capul plecat și expirau lung din când în când. Nu și-au ridicat privirile spre noi, dar n-am încercat să le schimbăm dispoziția. Toți suntem buni actori, iar la ședință se va observa doar o familie stabilă care are un real succes. Mă așez pe un fotoliu și privesc podeaua, la fel face și fratele meu.

Nu vorbim, dar toți avem acelaș gând în cap. Nimeni nu rostește ceea ce trebuie rostit, dar fiecare știe că ar trebui. Niciodată n-am putut spune acele cuvinte, iar de acum nici nu mai are sens. Toți căutăm un răspuns, dar singurul răspuns este că nu există unul. Suntem o familie unită, dar luna aceasta ne transformă în niște străini.

-Despre ce e întâlnirea? Încerc să fac conversație, dar singurul lucru pe care-l primesc este o scurtă privire de la tata și după liniște. Mă așteptam la asta, dar speram măcar la un răspuns legat de subiect.

Se face ora întâlnirii și ne pornim într-acolo. Pe drum observ cum ceilalți 3 își pun un zâmbet de respect pe față, dar nu-i contest, deoarece asta fac și eu. Intrăm pe ușă și-i salutăm pe cei care se află în încăpere. Ne așezăm pe scaunele noastre, iar tata începe să vorbească alături de mama. Tot ce-au construit ei urmează să ne fie nouă transmis, iar asta înseamnă că trebuie să ne obișnuim cu astfel de întâlniri de afaceri.

(***)

-Nu vă fug ochii după cineva? Ne atrage atenția Adam, iar noi ne dăm ochii peste cap. Nu suntem în dispoziția necesară pentru a ne distra, iar ei știu asta și vor să ne înveselească, dar nu reușesc. Nu vrem să le stricăm serile, dar ei insistă să ieșim cu toții.

-V-ați decis să luați ceea ce v-am sugerat mai mult decât ca pe o simplă propunere? Continuă conversația Henry. Se referă la faptul că ei au o singură soție și poate asta vrem și noi. David nu pare că vrea să răspundă, așa că-mi dreg vocea și decid să vorbesc în numele nostru.

-Tot o simplă propunere este, iar acum numai la asta nu ne stă mintea. Zic cu subînțeles, iar aceștia înțeleg la ce mă refer și preferă să încheie aici acest subiect. Mă bucur că nu insistă mai mult cu asta și acceptă că pot vorbi orice cu noi de pe întâi ianurie.

-Fraților, mai avem mai puțin de două săptămâni până nu ne vom mai putea vedea o perioadă lungă de timp. Mă uit confuz la Henry, la fel si ceilalți doi de la masă. Fratele său pare că știe despre ce este vorba și doar îl aprobă. Am ratat eu ceva?

-Vine un văr de-al Juliei la noi si va sta o perioadă mai lungă de timp. Oricum zicea că ne va târâ până la familia ei, iar venirea lui înseamnă că va fi mai calmă. Explică fratele său. Am și uitat de asta, iar după expresia fratelui meu, și el a uitat.

-De ce credeți că va fi mai calmă? Nu avea niște oase rupte din nu știu ce motiv? Îi intteb confuz. Cei doi, parcă dându-și și ei seama, fac schimb de priviri și oftează resemnați că va fi mai nasol.

Mă ridic de la masă, iar fratele meu face acelaș lucru. Le spunem că trebuie să plecăm și ne facem nevăzuți prin mulțimea din ringul de dans. Știu că fratele meu simte acelaș lucru pe care-l simt și eu. Suntem amândoi la pământ, iar tot ce vrem este să ne plimbăm și să uităm de tot și toate.

(***)

Ne aflăm din nou în fostul nostru cartier și ne plimbăm pe străzile unde, acum mai bine de 10 ani, ne credeam cei mai tari și ne băteam cu toți. Suntem în luna decembrie, dar noi suntem îmbrăcați cu blugi rupți și un tricou subțire. Am prefera să facem hipotermie, să intrăm în comă și să ne trezim pe întâi ianuarie, dar nu putem face asta, ne-am distruge părinții mai tare decât sunt deja.

Vedem fosta gașcă cu care umblam, dar nu ne pasă. Nu suntem atât de proști încât să ne luăm la ceartă cu ei sau să mergem pe aici fără vreo armă sau ceva. Sunt pe partea cealaltă a străzi, deci n-ar avea ce să ne facă. Aud cum cineva sparge o sticlă de sticlă, iar acela este semnul că ei vin după noi. Sticla a fost spartă de Tom, iar toți ne vor ataca. Mereu am considerat cartierul a fi o sabie cu două tăișuri. Poți să fugi cât vezi cu ochii și să-ți faci propia viață sau poți rămâne și să fi toată viața ta "băiat de cartier" alături de oamenii tăi.

Se aud pași din spatele nostru și strâng pistolul în mână, la fel și fratele meu. "Ce se întâmplă în cartier rămâne în cartier", ei nu vor spune dacă se întâmplă ceva aici, deci putem să-i omorâm și să nu afle nimeni, dar nu von face asta. Nu vrem probleme, dar ei nu gândesc așa.

Îmi pune unul mâna pe umăr, dar îi dau un pumn și cade la pământ. Era Zac, iar restul apar de peste tot și ne înconjoară. Chiar eu curajul de a se pune împotriva noastră? Nu-și aduc aminte că-i făceam praf dacă ne contraziceau? Au tupeu acum.

-Eric n-a vrut să vină cu voi? Ne întreabă batjocoritor Tom și face un pas în față. Spre binele lui sper c-am auzit eu greșit, deși sunt sigur de întrebarea pe care ne-a adresat-o.

-Acum sunteți cineva și nu vă mai coborâți la nivelul nostru. Ați uitat cine ați fost. Continuă altul. Încerc să-mi dau seama cum am putea pleca de aici fără să ne urmărească kilometrii întregi. Îi fac semn din mână fratelui meu, iar acesta înțelege și începe să alerge la stânga și eu la dreapta. Îl apelez pe Will pentru a veni după noi și sper să nu ne prindă.

Mă reîntâlnesc cu David și sper că Will a înțeles cât de gravă e situația. Simt un metal greu că-mi lovește capul și-mi dau seama că ne-au ajuns din urmă. În secunda următoare, amândoi cădem la pământ, iar imaginea devine neagră.