the Twins (BoyxBoy)

6

Azi l-am dus pe Michael acasă la Julia, iar, spre surpinderea noastră, ne-au invitat să stăm de Crăciun cu ei. Probabil vor să se asigure că nu ne vom sinucide, deși am vrea... Poate chiar trebuie să mergem la un pshiholog, dar nu știu ce să zic.

Acum suntem în fața clădirii de birouri și încercăm să nu părem complet de pe altă planetă. Se pare că în jurul Crăciunul sunt destul de multe întâlniri de afaceri, dar se vor opri de pe 22 până pe întâi, iar asta e  bine pentru noi că deja ne-am plictisit de toate astea.

Înaintăm pe holurile luminoase ale ultimului etaj și intrăm în biroul tatei. La fel ca de fiecare dată, o liniște de mormânt. Ne așezăm pe câte-un fotoliu și privim podeaua, la fel și părinții noștri. Suntem pe 18, încă o săptămână până la Crăciun, iar asta se simte în familia mea. Oricât de fericiți ar părea pe ecran, în realitate sunt distruși.

-Mamă, tată, după Crăciun vă putem prezenta pe cineva? Întrebarea lui David m-a luat și pe mine prin surprindere, dar îl prob. Părinții noștri își ridic privirile spre noi și ne scanează pentru a vedea dacă e ceva ascuns în spatele cuvintelor sale.

-Până la urmă v-ați gândit să luați în serios ceea ce v-au spus prietenii voștri, mă bucur. Sigur că da, oricând. Răspunde tata și încearcă să arate un zâmbet, dar își coboară capul înapoi fără să mai zică ceva, iar mama îl imită. A formulat în mai multe cuvinte ceea ce putea fi tradus în "v-ați decis să fiți 3", dar mă bucur că a ales să ocolească. M-aș fi simțit prost dacă ar fi zis altfel, dar nu mai contează. E bine că sunt de acord și o să-l prezentăm pe Michael, fie că vrea sau nu.

(***)

Nu știu cum, dar Tom mi-a găsit noul număr de telefon și mi-a dat mesaj să ne vedem doar noi doi... Mă rog și cu tipul ăla, dar nu mai contează. Sunt la ruine și-i aștept. Aud pași în spatele meu și mă întorc, erau chiar cei doi.

-Cu ce ocazie m-ai chemat aici la 3 dimineața? Abia acum m-am uitat la ceas și-am realizat cât de ora de fapt. Tom se uită la tipul de lângă el și face un pas în spate. Îmi mut privirea pe acesta și-l privesc confuz.

-Sunt Miguel, fratele lui Michael. Nu știu cât de multe ți-a spus el despre cei care sunt răpiți, dar... Nu apucă să termine că-i fac semn să tacă. Nu pot să spun că mă așteptam la asta, dar tot păreau să se cunoască, iar de cei răpiți, sincer, mă aștept să fie ceva cu mafia cealaltă din cartier, deci o să includă și pe mine.

-Eu trebuie să plec. Tom îți poate da numărul meu și să-mi scrii ceea ce dorești. Aș sta mai mult, dar nu vreau să dau de bănuit că-mi fac abonament în cartier. Tom începe să râdă la afirmația mea, iar Miquel mă privește neîncrezător. Nu ăsta e motivul pentru care vreau să plec, dar înafară de Tom, nimeni de aici nu știe de Eric.

-Andre, Andre, Andre încă n-ai învățat că nu-ți poți minți oamenii din cartier? David nu se va sinucide dacă-l lași puțin singur, e mare, dar fie, te lăsăm. Îți zic ceea ce mi-ai zis și tu mie ani de zile "du-te la un pshiholog, ai nevoie". Inițial a zis în glumă și cu zâmbetul pe buze, dar și-a schimbat expresia feței și mi s-a făcut pielea de găină. Am încuviințat și am plecat de acolo cât de repede am putut. Nu mi-e frică de el, dar nu-mi place când cineva aduce vorba de Eric, fie că vrea sau nu. Chiar îi dau dreptate, avem nevoie de-un pshiholog, dar n-a reușit nimeni să ne convingă.

Chiar sunt curios de faza cu cei răpiți, dar nu sunt în dispoziția necesară pentru a mă implica în vreun fel. Vreau doar să treacă cât mai repede această lună și să mă întorc la viața mea, dar n-am cum să fac asta nici după ce trece luna. Nu voi putea să-mi recapăt viața nici într-o mie de ani, nu dacă eu sunt viu și el e mort.

Vinovăția pune iar stăpânire pe mine și încerc să-mi controlez impulsul de-a accelera la maxim și de-a face accident. Trag aer în piept și încerc să-mi calmez bătăile inimii. Opresc motorul în fața casei mele și mă sprijin de-un zid.

Îmi închid ochii, iar când mi-i deschid, nu mai sunt în fața casei mele, ci în mașina mea. Îi văd chipul panicat al mamei și cum ne strigă să nu ne închidem ochii și apoi... Îl văd desfigurat și mutilat. Îmi închid ochii și mi-i deschid după câteva secunde.

Mă aflu înapoi în fața casei mele și deschid ușa din față. Mă duc cu liftul până la al trilea etaj și intru direct în camera mea. Încui ușa în urma mea și mă las ușor în jos. Îmi simt ochii cum ustură, dar îmi dau două palme și mă ridic de la podea. Îmi caut calmantele, dar nu mai am. Mă așez ușor pe pat, dar mă trântesc pe spate. Îmi scot din tricou medalionul și-l strâng la piept.

Vreau să mor, asta e tot ceea ce vreau. Nu merit să trăiesc. Oricât de mult mi-ar spune toți că nu eu am făcut-o, n-am cum să elimin vinovăția ce-mi apasă pieptul și mintea. Lacrimile își fac apariția și strâng mai tare medalionul în pumn. Mă simt vinovat, iar pentru fapta mea trebuie să fiu ucis. E ilegal să trăiesc în libertate, știind ce-am făcut. Niciun pshiholog nu mă poate convinge că nu-i vina mea, deoarece eu am fost acolo. Mă vreau mort, dar știu că m-aș simți și mai vinovat față de familia mea.