Oare va mai fi la fel? (Sasusaku <3)

Partea XVI - Șoc *

Ochii liliachii ai Hinatei se concentrează preț de câteva clipe asupra telefonului. Primește un mesaj oarecum alarmant, de la Sakura:

„ Hinata, am nevoie de tine acum mai mult ca oricând. Nu mă simt foarte bine. Dacă poți, vino la mine mai pe seară. "

Pe cât de clar, concis și precis a fost micul fragment expediat, pe atât de neliniștitor. Tânăra Hyuga se holbează la ecranul încă luminat al mobilului, captivă într-o adevărată transă.

- Hinata?

Fata nu reacționează în niciun fel. Nu se mișcă, nu clipește, nu scoate nici cel mai mic sunet. Un film se derulează vag în mintea ei, film al cărui personaj negativ era eterna figură învăluită în mister a lui Sasuke. Acel Uchiha schimbător, dubios și atrăgător.

- Hinata? Hinata, ești bine?

Lumina se reflectă din nou pe chipul alb ca laptele al Hinatei, pe măsură ce aceasta își ridică privirea către Naruto.

- Scuze, sunt bine.

- Să fim serioși, până și tu știi că ești nepricepută când vine vorba de minciuni.

Hinata oftează prelung.

- Sakura mi-a trimis un mesaj.

- A pățit ceva? întrebă blondul vizibil interesat.

- Nu știu. Mi-a spus să trec pe la ea. Pare urgent.

- Ar trebui să pleci atunci.

- Mai stau puțin. Răspunse ea după câteva secunde de gândire.

Pe fața lui Naruto încolțește un mic zâmbet. Acesta o privește cu blândețe pe cea din fața lui. Avea multe să-i spună. Discursul pe care nu i-l ținuse încă, cuprindea totul de la sincerele scuze pe care i le datora pentru durerea provocată în acești ani, până la mărturia pură, bine ascunsă, a iubirii ce prinsese cumva rădăcini în sufletul lui .

- Hinata, spuse el ducându-și mâna caldă peste a ei, îți mulțumesc că ai încredere în mine. Știu că... am greșit mult. Extrem de mult. Poate că nu o să fiu niciodată capabil să remediez ceea ce atitudinea mea rebelă și arogantă a stricat în tot acest timp, dar voi încerca.

„ Mâna lui e așa caldă. Mă face să mă simt ciudat. "

- ... ești îndreptățită să mă urăști.

- Naruto, îl întrerupe ea, nu te urăsc. Ura care, recunosc, a existat din plin, a dispărut total față de tine. Nu știu ce ai făcut, cum ai reușit, dar mi-ai câștigat încrederea. Am decis că îmi ești apropiat, iar eu am încredere în propriile mele decizii. Mi-ai devenit prieten.

Un impuls haotic, dar în același timp foarte puternic, îl face pe blond să se ridice de pe scaun. Corpul lui se apleacă deasupra mesei nu foarte late la care cei doi stăteau. Într-o manieră spontană, delicată și foarte eficientă, buzele lor se unesc într-un sărut scurt, dar intens și plin de afecțiune. Hinata roșește pentru prima oară, lovită de un mare val de uimire și căldură.

„ N-Naruto... "

O liniște de mormânt se așterne la sfârșitul acestui moment siropos. Fiecare era captiv în ochii celuilalt, vrăjit de emoțiile arzătoare ale inimilor lor. Hinata înghite în sec, după care se ridică fără să spună nimic. Naruto o urmărește confuz cu privirea. În nici două secunde, aceasta părăsește camera și se îndreaptă cu pași repezi către ieșirea din închisoare. Naruto fuge și el către ușă, aproape dărâmând masa de un gri metalizat. Nu apucă să mai facă însă vreun pas, căci gardianul îl prinde ferm de braț.

- Unde crezi că te duci?

Ochii lui albaștri o căutau disperați. Figura grațioasă a adolescentei dispăruse însă. Naruto îi mai putea auzi decât pașii grăbiți, parcă speriați. Acesta își mușcă agitat buza.

„ Am mers prea departe. "

- Înapoi în celulă, Uzumaki. Îi ordonă vocea groasă și impunătoare a gardianului.

Afară, Hinata se rezemă de peretele dur al clădirii și privi cerul.

„ Ai mers prea departe. Urăsc să recunosc asta, nu vreau să recunosc asta, dar speram că se va ajunge aici. Ahh, te urăsc, Naruto Uzumaki..."

Acea ultimă propoziție, trece de granițele minții ei. Este rostită încet, aproape șoptit, însoțită apoi de un zâmbet plin satisfacție.

*

Picioarele îmi tremură încontinuu. Nu știu cât o să mă mai pot ține pe ele. Mă sprijin de chiuveta rece cu una din mâini, iar cu cealaltă îmi dau ușor pe spate șuvițele rebele. Privesc pierdută în oglindă, întrebându-mă dacă aceea chiar este imaginea mea. Cearcănele mult prea evidente dădeau de gol oboseala ce mă apăsa tot mai tare în ultimul timp. Îmi țineam cu greu ochii deschiși. Durerile acute de cap nu îmi dădeau pace, mai ales noaptea. Încerc să fac câțiva pași, însă mă opresc și mă reped din nou către toaletă. Pentru a treia oară în decursul a câteva zile, stomacul meu era complet gol, la doar câteva minute după ce luasem micul dejun.

- Sakura? Sakura, ești ok?

Sătulă de aceeași întrebare stupidă, adresată din nou și din nou, spun cu un ton ridicat:

- Nu, Rin! Nu sunt deloc ok.

Într-un final, după ce mă curăț, deschid ușa albă a băii. Rin se afla dincolo de prag, privindu-mă îngrijorată.

- S-a întâmplat din nou. Îi spun eu scurt.

- Sakura, trebuie neapărat să vezi un doctor.

- Spune-mi ceva ce nu știu. Îi răspund trecând pe lângă ea, în încercarea de a ajunge înapoi în dormitor.

Rin oftează, apoi îmi pune ușor mâinile pe umeri.

- Lasă-mă să te ajut.

Ajung în camera mea și mă așez pe pat. Privesc în pământ, timp în care Rin stă lângă mine în liniște. Voia din tot sufletul să mă ajute, însă nu avea nici cea mai vagă idee despre cum ar putea.

- Sakura, spuse ea încet, simptomele astea sunt...

- Nu o face. Nu îndrăzni să o spui.

Știam foarte bine la ce se referea. Eram conștientă de totul, însă negam cu vehemență. Acea posibilitate era total lipsită de sens, total ieșită din discuție. Nu avea cum să se întâmple. Și totuși, o frică stranie tulbura fiecare părticică din mine. Realizând că în povestea asta, Rin nu avea absolut nicio vină, îmi întorc capul spre ea, și întristată, îi spun:

- Îmi pare rău, Rin. Sunt foarte speriată și stresată. Nu lua în nume de rău nimic din ce zic.

- Te înțeleg. Nu îți face griji, nu am niciun motiv să fiu supărată. Treci printr-o perioadă mai dificilă, atâta tot. Îmi răspunse ea zâmbind cu prietenie.

Îi admiram eforturile de a mă liniști. Temporar, chiar mă ajutau. După însă, eram din nou lovită de aceleași sentimente.

- Odihnește-te. O să le spun profesorilor că nici astăzi nu te simți bine.

- Mulțumesc, Rin. Nu știu ce m-aș face fără tine.

*

Rin părăsește în liniște camera rozaliei. Deîndată ce închide ușa, Kakashi îi apare în cale.

- Cum se simte?

- La fel. Răspunse Rin oftând. Încep să-mi fac griji.

Presat de situație asemeni ei, Kakashi își trece nervos mâna prin păr.

- Vedem ce vom face... . Până atunci, asigură-te că nu află Sasuke.