Oare va mai fi la fel? (Sasusaku <3)

Partea XVIII - Vești bune și vești rele

În doar câteva ore, întinsul nemărginit al cerului este împânzit de stele. Este o noapte senină, însă nu pot spune acelaşi lucru despre gândurile mele. Odată pline de speranţă, de dorinţe înalte, gândurile mele încetaseră să acum mai treacă de bariera tensiunii pe care mi-o crea  situaţia în care am alunecat. „Cum ai putut fi atât de inconștientă? Ce vei face acum cu viața ta?" Erau întrebări asupra cărora reflectam continuu. Totuși, decizia mea, stârnită de milă, slăbiciune, dar și iubire pentru ceea ce se afla înăuntrul meu, nu avea să fie schimbată. 

Îmi mut privirea către tavan, schimbându-mi pentru prima oară poziția într-o oră. Mă simțeam amorțită, lipsită de vlagă, la fel ca un foc ce urmează să se stingă, lovit cu putere de picăturile unei ploi devastatoare.  

- Telefonul sună din nou! răsună vocea lui Rin de dincolo de ușă.

În acel moment realizez că telefonul cu pricina este al meu. Tonul de apel enervant pe care uitasem să-l schimb îmi ajunge imediat la urechi, iar astfel, primind un impuls, mă ridic din pat și mă îndrept spre sufragerie. Kakashi îmi ținea mobilul în mână, holbându-se într-un mod ciudat la ecran. 

- Dă-mi telefonul. Îl îndemn eu apropiindu-mă, pe un ton blând, dar totuși poruncitor. 

Kakashi se supune fără a cere explicații, însă i-am putut simți mâhnirea din prima clipă a contactului nostru vizual. Ceva neobișnuit se întâmpla cu el. Să fie oare loc de sentimente nemărturisite? „Te rog, nu face lucrurile și mai complicate, Kakashi..." 

Răspund apelului fără a mă gândi la nimic, fără a citi numele celui care dorea să poarte o conversație cu mine. Mii de fiori mă cuprind, atunci când ecoul hipnotizant al vocii lui Sasuke se propagă în propria-mi minte. Pentru o fracțiune de secundă, ce mie-mi părea a fi un minut întreg, respirația mi se oprește. 

- Sakura? 

- S-Sasuke... 

- Te simți mai bine? Mi-am făcut o grămadă de griji... 

Vocea posomorâtă, dar în același timp serioasă a brunetului mă întristează și mă sperie în egală măsură. Presiunea din interiorul meu crește cu repeziciune. Dincolo de vorbele cu care aveam să-l mint acum, dincolo de atitudinea mea aparent calmă și veselă, dincolo de tot se ascundea secretul pe care aveam să i-l destăinui cândva... dar nu acum. 

- Sasuke, nu e nimic grav. Crede-mă. Mă simt bine. Spun eu zâmbind de parcă aș putea să-l conving și prin expresia feței. 

- Hinata mi-a spus că ești bolnavă. 

- Da, dar nu-ți face griji. Îmi va trece repede. Până la urmă, e doar o... o răceală... 

Un grozav moment de suspans și emoție negativă mă ține conectată pe de-a întregul la acest apel. Existau două opțiuni: Să spun același lucru ca Hinata, a cărei conversație reușisem să o aud parţial, astfel obținând încă un răgaz de cugetare adâncă, sau să greșesc în cel mai jalnic mod, distrugând tot echilibrul acestei relații. 

- Chiar sper asta. Nimic nu mă face să mă simt mai trist decât să te știu în felul ăsta. Sakura... aș putea totuși să vin acolo cinci minute? Am ceva să-ți spun... 

În acel moment simțisem totul. Știam clar că ceva era în neregulă, mai bine spus, ceva complet dezastruos avea să se întâmple. 

- Sasuke, s-a întâmplat ceva? Mă sperie tonul ăsta... 

- Vreau să discutăm asta față în față. 

* 

Între timp, Hinata ședea, vădit sătulă de toată hărmălaia din club, pe un scaun din fața tejghelei proaspăt lustruite. Își sprijinea într-un mod lejer, plictisit, capul de una dintre mâini, scrutând mulțimea. Imaginația ei dansa, creând un altfel de Univers. Unul în care totul se petrecea după bunul ei plac, pornind de la secvențe adevărate.