Nimfele aerului (PAUZA)

Nimfele aerului

Capitolul 1

           Era o seară răcoroasă de iunie. Soarele apunea încet în spatele munţilor, colorând cerul în culori intense de galben şi portocaliu. Vântul devenea din ce în ce mai răcoros pe măsură ce greierii se pregăteau de concertul lor nocturn. Pădurea parcă adormise, lăsând să se audă urletele lupilor singuratici ce îşi impuneau domnia asupra întunericului şi zgomotele bufniţelor ce păreau că îi aclamă.

       În curtea din spate, Scott stătea rezemat de un copac şi asculta liniştit la foşnetul creeat de văntul ce îşi trecea “degetele” prin frunze şi urmărea visător apusul. Cuprins din ce în ce mai mult de această stare de linişte şi pace sufletească, acesta închise ochii, deschizându-i puţin mai târziu, când cerul deja începuse să se întunece.

   - Măi, măi! Se pare că frumoasa adormită a deschis în cele din urmă ochii. Bine că ai făcut-o de bună voie, altfel ,îmi era teamă că trebuia să te trezesc eu.

   - Jackson? Cum naiba m-ai găsit şi de data asta?

   - Lasă asta. Ridică-ţi fundu ăla leneş că trebuie să plecăm. Ştii…excursia cu cortu’...

   - Rahat ! Ţi-am zis de “n” ori: NU VREAU SĂ VIN !!! Plus că acum am deja scuzele perfecte: deja este seară, prea târziu să plec cu cortul, mai ales că nu am nici bagajul făcut.

   - Şterge-ţi rânjetu ala victorios de pe faţă. Crezi că nu ştiu asta deja? D-aia trebuie să te bucuri că mă ai ca prieten. Ceilalţi au instalat deja corturile în apropierea lacului, iar despre bagaj…Prinde! Mi-am permis să ţi-l pregătesc eu.

      Cu chiu, cu vai, acesta se ridică de jos, îşi puse ghiozdanul în spate şi porni către locul de camping alături de Jackson care îi povestea foarte entuziasmat de Allison. Drumul era destul de lung, iar noaptea îsi intrase deja pe deplin în drepturi. Drumul ar fi fost periculos în general, mai ales că cei doi călătoreau prin pădure, dar acum cerul era puternic luminat de luna plină. Deşi nu prea l-a atras această “ieşeală” cu băieţii, Scott recunoscu faptul că adora plimbarea şi felul în care putea să vadă la lumina lunii tot ce îl înconjura. După câteva minute bune de mers, cei doi ajunseră în sfârşit în locul unde ceilalţi campaseră.

  - În sfârşit au venit şi fraţii "Bucluc".

  - Ţi-am spus de atâtea ori Matt : Nu suntem rude. Ăla da ghinion pe noi dacă am fi. Deşi…nu pot garanta pe unde a fost tata la viaţa lui.

       Deşi Scott avea dreptate, asemănarea lui cu Jackson era izbitoare, pornind de la aceeaşi înălţime, la aproape aceeaşi figură, păr castaniu, pe care şi-l aranjau mereu la fel, cât şi modul de a se îmbrăca.

Se făcuse deja destul de târziu, dar cei doi, împreună cu Taylor şi Matt numai de somn nu aveau chef. Plictisiţi şi văzând că deşi era noapre încă se simţea ceva căldură în aer, cei patru hotărâră să se ducă în luminiş pentru a se scălda în lacul de acolo.

  - Băi…nu ştiu ce să spun.. Am auzit că lacul ăla ar fi bântuit de Diavol.

 - Hai măi Scott, ce naiba, crezi toate poveştile de speriat copii? Cu toţii ştim că acolo a fost îngropată o comoară. Poate cineva săpa după ea şi s-a deghizat ca să nu fie deranjat de cineva. Asta ar explica de ce nu a fost găsită.

  - Ştiu Taylor, dar totuşi, chiar nu mă simt în largul meu să merg acolo.

  - Cot-cot-cot-codaaaaac!

  - Jackson, termină, altfel aici te lăsăm.

Astfel, discuţia a continuat până ce au ajuns aproape de luminiş. Locul părea aproape magic. Era fix în mijlocul pădurii, iar în central lui se afla un lac foarte mare şi adânc, cu o apă atât de limpede că puteai vedea şi cel mai mic peştişor cum înoată. Luna plină era puternic reflectată în lac, inunda întregul luminiş cu o lumină caldă şi plăcută. Totuşi, acestea erau ultimele lucruri la care erau atenţi băieţii. Ascunşi după un tufiş, ei sa uitau cu gura căscată la patru fete care păreau să danseze pe marginea lacului. Erau superbe, cu părul galben ca aurul, sau negru ca nopţile lungi de iarnă, care se lăsa pe gât coborănd pe spatele lor descoperit sau pe piept, acoperind sânii. Hainele lor păreau făcute din apă, fiind foarte subţiri, transparente, reflectând lumina lunii. Pielea lor albă ca laptele şi chipurile angelice păreau să lumineze întreaga zonă. Felul în care se mişcau, părea un dans continuu, iar vocea lor părea desprinsă din lumea noastră, făcându-i pe cei patru să vrea să se apropie. Totuşi, până ca aceştia să facă vre-o mişcare, fetele se opriră din ceea ce făceau, se luară de mână şi începuseră să danseze ca într-o horă, disparând după scurt timp.