Spune-mi cum să te distrug

CAP 6 - căci vreo sfântă,în niciun caz nu mai eram

Iubeam întunericul,dar uram liniștea ce venea odată cu el.Îmi plimbam de colo colo ochii prin camera întunecată.Vedeam umbre prin colțurile încăperi,creierul meu avea chef să-mi joace niște feste nu prea hilare.

Am strâns din ploape,ochii mă usturau atât de tare încat aveam impresia că înjectasem ceva în ei.Sunt trează de ore bune.Din nou.Treaba cu insomnia era ca un nenorocit de carusel.

Odata ce urci în el,știi că la un moment dat trebuie să te dai jos.Ei bine,eu nu mă dădeam jos de bună voie și delicat,ci brutal și pe neașteptate.

Eram smulsă de acolo,parcă trasă dintr-un mare vid.Iar vidul era un loc unde lumina abea dacă mai pâlpâia,cerul avea nuanțe de sânge,iar vocea lui era în permanență în jurul meu.

Îmi acopeream urechile cu mâinile,voiam să înceteze,dar deveneau din ce în ce mai puternice,din ce în ce mai greu de suportat,din ce în ce mai greu de ignorat.

Inima mea simțea din plin acele amintiri,acele coșmaruri,acea viață.De fapt,își reamintea totul,detaliu cu detaliu,de parcă ar fi incapabilă să uite.
De parca nu ar vrea să uite.

Și nu am putut să uit.Era imprimat pe creier meu,un grafitii,un zid imens pe care nu îl puteam crapă nicicum.

El era rău.Eu am fost mai rea.Am vrut o cale de scăpare,dar m-am ales cu altceva.Am vrut liniște,dar m-am ales cu altceva.Am vrut să las trecutul în urmă,dar m-am ales iar cu altceva.

Mă băgasem în mocirla disperări de una singură.Și mă înghițea câte puțin în fiecare zi.Mă înecam în coșmaruri,găseam modalități să le fac față,până venea noaptea.

Viața e ciudată.Are drumuri putrede.
Pentru unii,poate că acele drumuri sunt line și fără obstacole,dar pentru altii,poate că acele drumuri sunt presărate cu bolovani,cu mocirlă și cărbuni încinși.Și aveai de ales,ca întotdeauna.Ori alegeai să rămâi pe loc,ori riscai totul ca să ajungi pe partea cealaltă.

Mi-am întors capul,uitandu-mă la ceasul de pe telefon.Se făcuse deja ora 3.Aș da vina pe soarta dacă aș putea,dar nu era vina ei,era numai a mea.Mi-o asumam,o dădusem în bară rău.de.tot.

Nicio biserică din lume nu îmi putea da mie prezuncția de nevinovăție,dar anumiți oamenii,ei erau mai mult decât fericiți să asculte ceea ce aveam de spus.Și erau suficiente lucruri de spus despre mine,căci vreo sfântă,în niciun caz nu mai eram.

A meritat? Poate.As fi făcut-o din nou? Aș fi facut-o.

Dacă n-as fi facut-o? Asta era o întrebare la care n-am să mai găsesc răspunsul niciodată.

Mă pregăteam să mă întorc pe o parte,în speranța că poate aș putea să adorm la loc,dar n-am mai apucat să fac asta,căci telefonul a început să vibreze,iar numele Athenei să apară pe ecran.

Aveam numărul ei în agenda mea doar dintr-un singur motiv.În cazul în care se întâmpla ceva cu Spencer,și am făcut asta doar pentru că mama a insistat.

De parcă ea era singura persoana de pe pământ care ne putea informa dacă dragul ei iubit pățea cumva ceva.

M-am ridicat,sprijinindu-mă în cot și am raspuns la apelul "zeiței" care aveam impresia că nu prea avea somn la ora asta.

-Spune-mi ceva care să merite faptul că ți-am răspuns la ora asta.

Auzeam ceva foșnete venind de pe firul celălalt,niște muzică slabă pe fundal,apoi niște claxoane de mașini.Unde naiba se afla?

-Brigitte,mă auzi? Ascultă,am nevoie de ajutorul tău,e Spencer și este într-o încăierare cu Will și Jake.Am încercat să intervin,dar nu ma ascultat.Trebuie sa vii aici,acum! spune printre gâfâituri.