Spune-mi cum să te distrug

CAP 26 - Monștri nu se nasc monștri

-Ești la fel de monstruoasă ca și mine,aud o voce și,din întuneric,un chip se arată.Poate mult mai mult,continuă să vorbească.

Mă întorc și dau de el,de omul care mi-a luat totul.Care m-a făcut de nerecunoscut.Care mi-a transformat mintea în propriului lui teren de joacă.
Cu un rânjet de psihopat pe chip,începe să îmi dea târcoale,ca un prădător.

Nu era nimic schimbat la el.Purta aceleași haine ca în ziua aceea,încă pătate cu propriul sânge.Mi-am strâns pumnii și m-am răsucit spre el.

-Ne-ai transformat viața în iad,iar acum ești fix în locul în care îți era cel mai teamă că ai să ajungi,spun rece.

El a surâs și s-a oprit în fața mea.M-a prins de încheietură și mi-a desfăcut pumnul,forțându-mă să mă uit la propria palmă,care acum era toată mânjită cu sângele lui.

-Monștri nu se nasc monștri,ci sunt creați,iar tu,fetițo,ești propria mea creație.

Mi-am smuls mâna din strâmtoarea lui și am făcut un pas în spate.Nu eram un monstru.Nu eram ca el.Îmi voi ține întotdeauna demoni închiși.Nu îmi voi mai pierde niciodată controlul.

-Ești doar în mintea mea.Un coșmar stupid.

Jerry a zâmbit și m-a bătut încet pe umăr,de parcă eram un copil netot,care mai avea multe de învățat despre viață.

-Doar pentru că ai oamenii care țin la tine,nu înseamnă că iubirea lor te va repara,fetițo.Ești cine ești.O fiică,o soră,o iubită și un monstru.O criminală cu sânge rece.Ești distrusă.Iar această distrugere a început cu mine,și tot cu mine se va termina.

M-a prins de brațe și mi le-a întors la spate,începând să strângă.M-am abținut să nu scot niciun sunet și am strâns din dinți.

-Recunoște! îmi țipă în ureche.Ți-a făcut plăcere să îl ucizi,să mă ucizi.Ți-a plăcut să deții controlul.Doar că atunci când lași prea mult demonii să se joace cu mintea ta,începi să devii marioneta propriilor tale gânduri.

-Eu nu sunt ca tine,spun printre dinți.Nu îndrăzni să ne compari.În timp ce tu distrugeai totul în jurul nostru,eu m-am chinuit să reconstruiesc.Nu tu ești cel care deține controlul acum,ci eu.

Mi-am închis ochii și mi-am dorit să dispară.Într-o singură secundă,încăperea s-a luminat complet și nu am mai simțit nicio durere.Dispăruse.Poate pentru totdeauna.

                        ______________

Nu eram un om bun.Eram conștientă de asta.Poate că nebunia era genetică.Tata și eu.Două cadavre umblătoare,cu faptele lor înfipte în creier și adânc în suflet.Sânge,cicatrici,coșmaruri,regrete.

Parcă am fi fost contruiți în cel mai greșit mod posibil.Ne-am smuls sufletele și le-am pus deoparte,doar ca să uităm de ele și să funcționăm altfel decât ceilalți.Unii m-ar considera o eroină,iar alții,un monstru.