Trandafirul Roșu

Capitolul IV. Verișori...

Eliza

Sunt pe drumul către casă pentru două zile, dar vreau să mă bucur de aceste două zile cu tata. Nu am înțeles reacția lui Robert, nici nu mi-a explicat de ce a plecat sau de ce s-a schimbat așa peste ani. Conduc liniștită cu muzica la maxim în mașină, dar se oprește. Oare e reclamă? Opresc în fața semaforului roșu, iau telefonul în mână și văd că am un apel pierdut de la un număr privat, iar... Decid să-l sun pe speaker și observ că semaforul este verde și pornesc. Telefonul sună timp de cincisprezece secunde, iar apoi răspunde.

— Am văzut că m-ați sunat, cine sunteți?întreb eu politicos, dar el sau ea nu răspunde.
— Alo? Doamnă sau domnule?
— Spune-mi încă o dată domnule, prințesă, spune acel bărbat pe care nu-l recunosc.
— Cine ești spun eu serioasă, chiar dacă îmi e frică în adâncul sufletului.
— Prințesă, n-am cum să-ți spun că ar strica multe și mai recunoaște.
— Măcar prenumele te...
Îmi închide în nas, iar propoziția mea rămâne în aer. E ciudat, vreau să știu cine e, dar el preferă să-și țină identitatea secretă de parcă ar fi super-erou. Dar acei ochi albaștri ca cerul într-o zi de vară mă fac curioasă să aflu cine e.
   Conduc liniștită până la casa tatei, care a rămas la fel și nu s-a schimbat deloc. Din contră, parcă nu mai are culoare de când nu mai e mama. Ea a luat pata de culoare, nu doar la casă, ci și la tata. Intru în casă și îl văd pe tata, Robert, Eric (soțul Carolinei) și Leo... Ce caută el aici? Iar a patra persoană nu o cunosc.
— Nemernicul ăsta vrea să vândă casa tatei, ultimul lucru de la el, iar clovnul ăsta și idiotul ăsta vor să-l distrugă! spune Robert destul de nervos.
— Casa Albă? întreb eu și intru în discuția lor.
— Da,  spune tata.
— Eliza... ce frumoasă ești! spune Leo și se ridică, iar după el se ridică Robert și vine înspre mine, în fața mea, și mă ia de mână.
— E luată, nu vorbi cu ea, clovnule, spune el cu o voce amenințătoare și ochii lui sunt întunecați. Nu te uita, nu o atinge.
  Mă uit la el uimită. Cum poate să spună așa ceva? Tata are aceeași reacție ca mine, iar necunoscutul e la fel de șocat ca noi doi. Leo, pe de altă parte, e nervos și se uită la Robert, iar după la mine, iar Eric zâmbește. Trebuie să discut cu prostul din fața mea. Îl trag de încheietură și mă îndepărtez, îl trag fără milă și îl târăsc până în sala de jocuri. El, în tot acest timp, e șocat, săracu... Ajung în sala de jocuri, care e la fel de mare ca în copilărie, dar e prăfuită și fără viață. Închid ușa în urma mea, iar după îi dau drumul de la încheietură.
— Ce naiba, Anghel? Ce te-a apucat?
— Ce m-a apucat? Clovnul ăla nu vorbește cu tine! Nu azi, nu mâine, spune el serios și observ că l-am strâns atât de tare încât pielea lui e roșie.
Îmi rostogolesc ochii, după mă uit la el serioasă. El privindu-mă serios în tot timpul ăsta, brațele lui erau încrucișate ca ale mele, parcă mi-ar fi repetat mișcarea.
— Clovnul ăla, cum îi zici tu, va vorbi cu mine.
— Nu va vorbi pentru că, dacă o va face, va fi sub doi metri în pământ, spune și maxilarul îi era strâns.
— Aoleu, Anghel, spui cuvinte care nu se potrivesc,spun eu serioasă, dar el îmi citește șocul de pe fața mea.
— Te provoc să încerci, molie. Eu nu spun cuvinte fără valoare, mă țin de ele, spune el și se îndreaptă către ușă și o deschide, dar înainte să plece spune:
— Dacă tu crezi că spun cuvinte în vânt, te înșeli amarnic.
  Apoi pleacă, închizând ușa după el și mă lasă singură în sala de jocuri. Mă îndrept către vechea mea cameră, unde n-am mai fost decât după majorat, iar după am plecat în Europa și California, la casa copilăriei mele. Acolo l-am cunoscut pe Anghel, când ne jucam și stăteam până târziu afară. Când mergeam la el acasă sau el venea la mine. Când aveam în jur de treisprezece ani, am aflat că tatăl lui a murit, dar motivul nu-l știe nimeni în afara de familia lui. A apărut și la știri, iar reporterii și jurnaliștii au vrut să afle mai multe, dar doamna Anghel a spus pe acea vreme că motivul decesului va rămâne secret.
Mai târziu mă îndrept către bucătărie. E încă aici... n-a plecat...? Vorbește cu tata ceva, cred că despre Casa Albă. Mă așez la masă și îi privesc cum vorbesc, tata stă și ascultă, Eric la fel, iar Robert vorbește. După câteva minute, Eric se îndreaptă către masă și se așează lângă mine.
— Deci, chiar ești luată de el? întreabă el primul lucru și ia o căpșună în gură.
— Nu! A vrut doar să-l facă gelos pe Leo. Nu-s luată de nimeni în afara de bani, și știi bine asta.
— Dar ai vrea să fii a lui? întreabă el și zâmbește.
— Nu. Pentru că nu-l plac, mai ales acum. Nu-l recunosc... nu e el de acum unsprezece sau doisprezece ani. Și n-aș vrea să fiu a lui, spun eu și mă uit la apa din pahar.
— Ar trebui să vă cunoașteți... ați fost prieteni până la urmă...
— El s-a schimbat.
— Dar tu nu? Tu nu te-ai schimbat?întreabă Eric și se ridică de la masă.
Nu-i răspund nimic, pentru că are dreptate.
— Vorbiți și cunoașteți-vă.
— De când ai devenit Cupidon? spun eu zâmbind și mă ridic după el.
— De când o am pe regina mea, șefa inimii mele, spune el zâmbind, plutind pe al nouălea nor gândindu-se la Caro.
— Normal.
Îl observ pe Robert cum mă privește. De ce mă privește?
— De când ne privește? îl întreb eu pe Eric, el se uită la Robert, iar după zâmbește.
— De când am început să vorbim. Te las că mă duc la șefa mea. Vrei să vii sau discuți cu el? spune el și zâmbește.
— Vin cu tine.
— Bine.
Mă ridic de la masă, iar el stă în spatele meu, iar eu sunt în fața lui. Mă uit la Robert, iar el îl privește pe tata, așa că îmi iau privirea de la el și mă îndrept afară.
— Stai! strigă cineva din spatele nostru. Îmi întorc capul și îl văd pe Robert care aleargă înspre noi. Vine lângă noi și își pune mâinile pe genunchi și respiră de parcă a alergat un stadion.
— Da? întreabă Eric privindu-l cum își trage sufletul.
— Vreau să vin cu voi, spune el și se uită la Eric. Să o văd pe Caroline.
Ne îndreptăm toți trei către mașina lui Eric, un BMW M5 F90 negru. Oare care e motivul real al lui Robert?De ce vine cu noi? E ceva suspect. Oare se cunosc? El cu Eric sunt în spatele meu de parcă eu aș fi lidera lor iar ei mă urmează ca doi bodyguarzi. După îmbrăcămintea lor aș putea spune că mi-am luat bodyguarzi. Îmi scot telefonul și îi trimit o poză lui Caroline.
— La cine ai trimis poza? întreabă Eric.
Îi zâmbesc și mă întorc cu fața la ei în timp ce merg cu spatele.
— Taci că mi-a răspuns, spun și deschid mesajul, dar înainte să-l citesc, Robert îmi ia telefonul și îl dă lui Eric. El îl citește și spune:
— Citez mesajul de la scumpa mea regină: „Arată ca doi bodyguarzi, înalți care te protejează, dar unul e luat că nu are privirea întunecată ca celălalt.” Regina mea spune adevărul, îi răspund eu în locul tău, Eliza.
Nu-i spun nimic, dar îl privesc pe Robert care se uită la mine în acest timp. Mă ia de mână și mă trage la el în brațe, Eric profită și face o poză care pariez că i-a trimis-o lui Caroline. Îl privesc în ochi și el mă privește cu o privire serioasă și maxilarul încleștat.
— Erai să cazi, uită-te și în spatele tău sau întoarce-te cu privirea către nord.
— Sud. Că nord poate fi și în sensul opus.
— Depinde cum mergi, iar tu nu mergi înapoi, mergi înainte, dar cu privirea către sud. Așa că întoarce privirea către nord și lasă sudul să plece, spune el serios.
— Haideți porumbeilor, că regina mea mă așteaptă! strigă Eric de la mașina lui. Când a ajuns la mașina lui? Mă desprind de Robert și merg către Eric, după care mă așez pe bancheta din spate. După câteva minute vine și Robert iar el se așează pe banchetă cu mine. Nu putea să meargă pe locul pasagerului... dar în fine...
Eric pornește mașina și o lasă câteva minute să se încălzească, după care pornește din loc. Drumul e liniștit, Robert cu Eric vorbesc, uneori intervin și eu, dar parcă discuția lor nu mă atrage la vorbă. Privesc pe geam până când ecranul telefonului se aprinde și un mesaj apare pe ecran.

„Ce frumoasă ești prințesă”

Îmi închid telefonul și mă uit pe geam. Primesc alt mesaj tot de la aceeași persoană.

„Nu mă ignora prințesă”

Îmi rostogolesc ochii și închid telefonul. Cred că iar e tipul ăla cu ochii albaștri. Am început să-l cunosc, nu din punct de vedere personal, ci după porecla care mi-a pus-o. De ce „prințesă”, că nu sunt o prințesă care zâmbește și face cu mâna cum e Regina Elisabeta a II-a? Ecranul telefonului se aprinde pentru a treia oară, dar Robert îmi ia telefonul și citește mesajul.
— Tipul ăla nu te lasă în pace, molie? întreabă el.
— Mă lasă în pace, doar îl ignor atât, îi spun eu. Îl ignor atât, pe bune.
— Așa să fie, spune el și expiră pe nas încât se aude în mașină, după care îmi dă telefonul.
Privesc mesajul de la „misterios” care văd că are și un răspuns... Robert...
— I-ai răspuns? îl întreb eu pe Robert, iar el mă ignoră. Anghel! De ce i-ai răspuns?!
— Că am vrut și am putut, răspunde el calm.
Îl ignor și mă uit către telefon, care are din nou vreo două mesaje, dar prefer să le ignor și pe ele.
   Ajungem la casa soților Torres. Casa lor e una mare, care te întâmpină cu o grădină de trandafiri în curte până în fața ușii. Curtea e mare, cu iarbă verde. Culoarea casei e de un bej, cu geamuri mari care sunt negre pe afară. Eric deschide ușa casei lui, după care intrăm noi. Înăuntru te întâmpină un miros de trandafiri, iar scările împărțite în două cu balustradă, iar sus este un balcon. O văd pe Caroline care coboară scările grăbită, iar la ultimele două sare în brațele lui Eric.
— Iubitu! Ai venit acasă! spune ea fericită.
Se sărută, iar eu mă uit la Robert, care se uită pe pereți.
— Robert, ce te aduce aici? întreabă Caroline, iar Robert abia se uită la ea.
— Am venit să te văd, cumnată verișoară.
— Sunteți veri? spun eu șocată.
— Oh, dragă! Normal, dar nu eu, Torres, spune Caroline și zâmbește.
O trag de mână și mă îndepărtez de băieți. Intrăm în bucătărie, iar după mine închid ușa.
— Cum adică sunt verișori? o întreb eu șocată.
— Ce, nu știai că Eric și Robert sunt verișori, dar vitregi?
Dau din cap în semn că nu, iar ea mă privește șocată la fel ca mine.
— Ok, Anghel trebuie să-ți povestească despre viața lui.
— Ce? Nu vreau! Doar că nu știam atât... Nu vreau să intru în viața lui personală, serios, Caroline, n-aș putea.
O urmăresc cu privirea cum se mișcă prin bucătărie, punând pe masă două pahare, după care scoate din frigider o sticlă de apă și una de suc de portocale. Le așează pe masă.
— Apă sau suc de portocale? întreabă ea.
— Suc de portocale, te rog, spun eu. Îmi pune în pahar, după care își pune și ea.
— De ce? Ați fost prieteni și acum v-ați reîntâlnit, așa cum a promis.
— A trecut prea mult timp...
În acel moment intră Robert cu Eric. Eric se așează lângă soția lui, iar Robert se așează lângă mine.
— Despre ce vorbiți? Cine e bârfă? întreabă Eric și își privește soția cum scoate încă două pahare și le pune pe masă.
— Nimeni important, spune ea și îl sărută pe frunte. Robert, apă sau suc de portocale? Dar tu, Eric?
— Suc de portocale, spune Robert. Cine era subiectul discuției voastre?
— Apă, iubito.
— Apă, îi răspund eu lui Robert.
— Iar „apa a trecut prea mult timp...” spune, la cine te-ai referit? spune el și face două ghilimele în aer.
— Da.
Caroline arată cu degetul către el, iar eu îmi pun mâinile în față.
— Hai, fată, nu te rușina, trebuie să vorbiți.
— Nu vreau să știu nimic! Ți-am mai zis asta.